UN TANC AMERICAN VIOLEAZA DOUA MINORE DIN SIRIA (i)
de Ionel Funeriu
Când mi s-a propus,
acum aproape doi ani, să public pe Contributors
chestiuni ce țin de cultivarea limbii române, n-am fost prea entuziasmat, fiind
convins că asemenea articole nu vor trezi interes și vor fi citite de cel mult
câteva zeci de persoane. Am cedat greu publicând, în cele din urmă, un articol
despre pești și unul despre ortografie în preajma „zilei limbii
române”. Spre surprinderea mea, am
constatat că ambele postări au fost accesate de peste patru mii de cititori
fiecare și că s-au bucurat de nesperat de multe comentarii pe forum. M-am
gândit imediat că tirajul de câteva sute de exemplare al cărții mele Biografii lexicale a zăcut în librării
aproape doi ani până la epuizare. Și atunci mi-am zis că merită să scriu în
continuare, până când voi constata că cititorii își vor pierde interesul pentru
ceea ce public.
Am parcurs cu enorm
interes opiniile de pe forum și, după terminologie și stil, mi-am dat seama că
majoritatea dintre cititori nu sunt de profesie filologi. Toți însă erau
interesați de „limba ce-o vorbim” și n-au ezitat să-și spună civilizat și cu
onestitate opinia, uneori în dezacord cu ceea ce scrisesem. Nu mă consider
infailibil, accept cu serenitate părerea partenerilor de dialog, dar, în
același timp, mă văd obligat să nuanțez unele opinii, în convorbiri cordiale cu
cititorii de bună credință, urmărind un singur scop: „creșterea limbii
românești și-a patriei cinstire”, cum a spus atât de romantic poetul Ienăchiță Văcărescu
acum două veacuri și mai bine.
Într-o postare din 06.09.2017 ikke spune:
„Ar mai fi multe de spus și despre necesitatea scrierii cu diacritice, un
alt semn al respectului pentru propria limbă”…
Adevăr grăit-ai,
prietene, și-ți mulțumesc că mi-ai dat ocazia să scriu despre diacritice.
Nu-i greu de
constatat, urmărind texte pe diferite bloguri, pe Facebook și în e-mailuri că
prea mulți le ignoră. Pentru aceștia, ca să-i provoc, reproduc mai jos câteva
titluri pescuite din presa scrisă de acum 15–20 de ani de studenții mei cărora
le-am dat drept sarcină pentru un seminar să-mi găsească câteva mostre. Le
reproduc aici, pedepsindu-i să se chinuie cu descifrarea lor pe toți cei care
ignoră diacriticele:
POLITICIENII
SUNT PRINSI CU RATA IN GURA
BASESCU
SE LUPTA CU RAUL CEL MARE
BASESCU
ARE DOUA FETE
FUMATORII
MERG CU NASUL
EUROPA
N-ARE NEVOIE DE CAI ROSII
SERBIA
A FOST LICHIDATA DE MAVROCORDAT
UN
ROMAN NASCUT LA ROMA
STEAUA
A INTRAT IN VANA
SA RAZI
SI SA TE APUCE PLANSUL
Într-o seară, la
televiziune, un om de afaceri s-a plâns că la vamă a avut mari dificultăți,
marfa fiindu-i taxată suplimentar pentru că pe factură scria paturi, iar el importa pături. A doua zi, citesc pe ediția
electronică a unui ziar că „un importator roman (?) a avut greutati sa
introduca in tara paturi, pentru ca
pe factura sa scria paturi”. Ați
citit, oare, un text mai absurd?
E adevărat că, neaflându-se
direct pe tastatura (keyboard)
engleză, un ă, un î sau â, un ș sau ț, aceste litere sunt mai greu de găsit;
cu un nesemnificativ efort însă, ele pot fi ușor accesate. Și merită să o
facem, dacă nu din respect pentru limba română, atunci măcar pentru claritatea expresiei.
Îmi aduc aminte că,
în primul an (1990), când au fost introduse calculatoarele personale în
România, programele WORD nu aveau diacritice. Scriitori importanți au
reacționat, fiecare în felul lui. Exasperat de această neputință grafică,
Șerban Foarță îi expediază această scrisoare (în versuri) unui redactor de la
revista „Cațavencu”:
Semn diacritic,
care dai culoare
acestui grai
moldovalah, — cum oare,
pot a te evita
io-ntr-o scrisoare,
scrisoare de mersi
lui Iulian?!
Privesc ca,-n
calendarul iulian,
pisica, — nefiind
capabil, fila
ce o subscrie
(orice fuck e-n van!),
de vreme ce nu am,
la S sedila...
De vreme ce-s
peltic ca non-sedila,
semnez, mon cher,
ca banul scump:
$erban.
Dar nu numai scriitorii, ci și actorii au reacționat
așa cum știu ei mai bine. Vă rog să mergeți pe Youtube (https://www.youtube.com/watch?v=yOCtS9s9M4s)
și să ascultați cum sună poezia Ce-ți
doresc eu ție, dulce Românie recitată fără diacritice. Nici nu știi dacă să
râzi sau să plângi...
...Observând că
vânzările de computere sporesc în România, în câteva luni doar, programatorii americani
au creat grafemele specifice limbii noastre. Mai puțin pragmatici, mulți dintre
conaționalii noștri scriu însă și astăzi fără diacritice, cum puteți constata
chiar pe forumul nostru. N-am putut totuși să nu „reclam” o mică imperfecțiune
a acestor programatori, nu pentru a le găsi neapărat nod în papură, ci pentru a
atrage atenția asupra unui lucru mai puțin sesizabil. Am observat că, în timp
ce ț este un t cu o virguliță dedesubtul său, ş este un s cu sedilă. Reproduc
cele două tipografeme cu un corp de literă mărit pentru o mai clară percepție
vizuală:
ş – ț
Am semnalat acest
lucru într-o conferință la Academie[i]. Acolo se afla un tânăr
care lucra pentru MICROSOFT; el a semnalat, unde trebuie, mica eroare, încât în
WORD-ul următor imperfecțiunea a fost prompt corectată:
ș – ț
Observația e minoră, insignifiantă, ba chiar
pedantă, veți zice. Întâmplarea pe care v-o relatez vă va schimba, sper,
părerea.
Într-o conferință,
la un simpozion clujean de jurnalistică inițiat de profesorul Ilie Rad, George
Pruteanu ne-a relatat, cu verva-i cunoscută și cu umor, aventurile sale
„internautice” din Turcia. Vrând să trimită un mail în țară, i-a fost multă
vreme imposibil să o facă, pentru că nu a observat decât după încercări
repetate că, pe claviatura computerului din Istanbul, în loc de i-ul românesc, a apăsat tasta lui i fără punct deasupra [ı], care, în limba turcă, este
echivalentul lui î din ortografia
noastră, iar computerul, încăpățânat cum îl știm, i-a refuzat parola.
Voi cei de bună credință după ce îmi citiți
această postare veți mai avea curajul să scrieți fără diacritice? Eu sper că
nu.
[i] Nu
vreau, prin ceea ce am scris, să-mi arog paternitatea descoperirii acestei subtilități
grafice despre care am vorbit în 2004. Constat că în DOOM 2005, autorii
remarcă: „În programele de calculator, ş,
spre deosebire de ț, apare în mod
greșit cu sedilă” (p. XXVI). Întrucât textul conferinței mele n-a fost
publicat, admit că se prea poate ca autorii DOOM-ului să fi observat ei înșiși
mica imperfecțiune.
Comentarii
Trimiteți un comentariu