joi, 22 august 2013

De ce nu pot să suport impostura


Din pură întâmplare mi-a căzut în mână un text scris de tatăl meu cu ocazia unui volum omagial dedicat lui Gh. I. Tohăneanu (care poate fi găsit integral aici). Ceea ce nu știe tata (dar poate află acum) este că de fiecare dată când profesorul Tohăneanu poposea la Săvârșin (revizorul de linie de mai jos este, de fapt, bunicul meu, împreună cu care eu am locuit între 5 și 8 ani) chiar și când toată lumea credea că dorm eu de fapt ascultam cu interes maxim discuțiile dintre ei. Moisil (cred) spune că, în fapt, cultura este ceea ce îți rămâne când ai uitat tot ceea ce ai învățat. Cred că de la profesorul Tohăneanu mi-a rămas alergia la impostură, chiar dacă nu-mi amintesc mare lucru din ceea ce-mi explica în plimbările pe care le făceam cu el pe malul Mureșului. Nu știa profesorul Tohăneanu ce deserviciu îmi făcea pentru viitoarea mea „cariera” politică... Eu știu însă ce serviciu mi-a făcut ca om. Îi mulțumesc.

Mai jos o parte din textul tatălui meu.

O BARIERĂ ÎN CALEA IMPOSTURII 
de 
Ionel FUNERIU 

Nu pot vorbi astăzi despre profesorul Tohăneanu altfel decât evocând întâmplări pe care le-am trăit împreună ori chiar amănunte biografice cărora, acum când magistrul a plecat dintre noi şi când detaşarea pe care numai trecerea timpului ți-o acordă, le găsesc semnificații pilduitoare. 

Imediat după absolvirea facultății, am fost numit profesor la Şcoala generală Birchiş, comună situată la marginea estică a județului Arad. Locuiam într-un bloc CFR din gara Săvârşin şi făceam zilnic naveta cu bicicleta. De sărbătorile Crăciunului, profesorul Tohăneanu m-a onorat cu o vizită care s-a prelungit până după Anul Nou. În fiecare seară, în micul apartament stăteam de poveşti, în fața unui pahar de vin, profesorul, eu şi doi ceferişti: unul revizor de linie, celălalt acar de cale ferată. Atmosfera semăna cumva cu cea evocată de Sadoveanu în Hanu Ancuței. Revizorul de linie ne povestea întâmplări nemaiauzite trăite de el pe frontul rusesc, iar acarul, când nu relata poveşti pescăreşti sau vânătoreşti, ne cânta minunate colinde de prin partea locului. Totul se petrecea în cel mai firesc chip posibil, idilic aproape, până într-o zi când şeful gării din Săvârşin, un fel de vedetă locală, aflând de vizita profesorului Tohăneanu, s-a înființat, neinvitat, s-a insinuat între noi şi a acaparat discuția debitând, cu pretenții de intelectual, tot soiul de vorbe pretențioase care, credea el, îl vor cuceri pe profesor. La un moment dat, a rostit un dicton latin pe care l-a stâlcit îngrozitor. Atâta i-a fost profesorului. S-a ridicat de la masă, a plecat şi dus a fost. Nu s-a întors decât târziu în noapte, când s-a asigurat, el ştie cum, că şeful de gară ne părăsise. Atunci n-am înțeles exact atitudinea sa intransigentă şi am insistat, fără tact, să-mi explice rațiunea gestului său.

Fără succes, se înțelege. După câteva luni, revăzându-ne la Timişoara, mi-a făcut cadou o carte: Paznic de far de Geo Bogza. Pe întâia pagină stătea scris manu propria: „Lui Ionel, în loc de explicație a evadării mele, motto-ul lui Bogza. Gens una sumus”. Redau mai jos textul lui Bogza, cu precizarea că profesorul a subliniat cu o linie fermă două cuvinte care, astfel evidențiate, au devenit antonime contextuale: acar de cale ferată şi impostorii. Dar iată textul: 

„Niciun om din câți am cunoscut, oricât de 
neînsemnat ar fi fost, oricât de sărac, oricât de umil, fie 
că era cizmar, sau dulgher, sau acar de cale ferată, nu 
s-ar putea plânge că ar fi simțit între mine şi el vreo
distanță, oricât de mică, şi că n-am stat de vorbă ca doi 
oameni, la fel de simpli, împărțind între noi pâinea şi 
apa, sau pâinea şi vinul, dacă era şi vin. 
Dar impostorii, oricine ar fi fost să fie, oricât de sus 
puşi, orice rol ar fi avut, mai ales în cultură, ei, da, au 
simțit distanța de netrecut, distanța de prăpastie fără 
fund, dintre falsa lor importanță şi gheața privirilor 
mele.” 

(Geo Bogza, Paznic de far, Bucureşti, Editura 
Minerva, 1974, p. 7). 

Cum se vede, profesorul n-a practicat o didactică explicită, ci a preferat-o pe cea implicită, mai discretă şi, totodată, mai eficace, fiindcă te punea pe gânduri, iar concluzia o trăgeai singur, ca şi cum tu însuți ai fi descoperit un adevăr nou. Cei care îl cunosc ştiu prea bine că profesorul nu dădea niciodată sfaturi seci, nu era adeptul lui magister dixit, ci, prin puterea exemplului personal, te făcea să-i urmezi pilda. Mai târziu am aflat că această subtilitate pedagogică a deprins-o de la tatăl său, după cum însuşi mărturiseşte într-o confesiune autobiografică: „În planul intelectual sunt «vândut» tatălui meu: moştenirea pe care mi-a transmis-o, «lăsământul» lui sunt imense ; prin pilda sa, mai curând decât prin îndemnuri, tata m-a crescut în cultul celei mai severe exigențe față de mine însumi. Numai aşa am putut deveni, o vreme, exigent şi față de alții şi necruțător cu impostura”. 

[Mulți au spus despre profesorul Tohăneanu că-i lipsea spiritul polemic].
Eu unul m-am înşelat de mai multe ori în această privință. Dar pentru aceasta, fie-mi permisă evocarea altei întâmplări… Pe la începutul anilor ’90, mă aflam în vizită la profesor împreună cu mai mulți discipoli ai săi. Una din elevele sale, proaspăt absolventă a limbilor clasice, aduce un număr mai vechi dintr-o revista literară şi ne citeşte de acolo un text de o vulgaritate extremă despre Alexandru Graur. Se spunea în acel articol că „lingvistul cu nume de pasăre” n-avea gustul ideilor teoretice, că era un practician îngust şi fără carismă, că, în fine, nu era în stare să se ridice la altitudinea marilor idei ale lingvisticii mondiale şi că a adus chiar unele deservicii limbii române, prin atitudinea sa ancilar prosovietică. Iar bogata sa activitate lingvistică a fost calificată drept „muncă de molii”. În final, autorul a făcut o trimitere răutăcioasă la o epigramă care batjocorea originea etnică a lui Alexandru Graur. Profesorul Tohăneanu stătea şi asculta tăcut. Cuprins de revoltă față de cele auzite, dar mai ales contrariat de pasivitatea profesorului, am izbucnit revoltat: „domnule profesor, de ce nu luați atitudine, de ce lăsați mişeii să facă punte la izbândă, e de datoria dumneavoastră să puneți lucrurile la punct, doar i-ați fost student la Bucureşti şi mie mi-ați spus că ați avut mult de învățat de la el”. Profesorul a zâmbit a lehamite, ceea ce mi-a sporit revolta şi i-am spus textual: „dacă am regret vreodată ceva la dumneavoastră, apoi acel lucru a fost absența spiritului polemic”. Am trecut apoi la alte subiecte mai liniştite. În final, când ne-am despărțit, mi-a întins un număr recent din „Orient latin” şi mi-a spus în şoaptă strofa rimbaldiană: 

Oisive jeunesse 
À tout asservie 
Par délicatesse 
J’ai perdu ma vie…

Da, da, am murmurat, eu v-am cerut o replică şi dumneavoastră vă refugiați în solemnități. 

Ajuns acasă, deschid revista şi nu-mi vine a crede ochilor când citesc replica profesorului la infamul articol. Scrisese despre Graur, cu o săptămână înainte de furtunosul meu protest, după cum urmează: „În jurul anului 1950, mai precis între 1 februarie 1949 şi 20 iunie 1952, am fost asistent, apoi lector la Catedra de Lingvistică şi Filologie Clasică a Universității bucureştene. Nu pot nicicum să mă apropii de acest scurt răstimp luminos al tinereții mele fără să mărturisesc, solemn şi fățiş, cât mă simt de îndatorat lui Alexandru Graur, sub raport profesional, intelectual şi moral. Am învățat de la el nu numai multă carte latinească şi românească – ceea ce, pentru amândoi, însemna cam acelaşi lucru –, ci şi lecția superioară a firescului, a simplității sub zodia cărora s-a desfăşurat, fără niciun efort, întreaga mea existență, în toate domeniile de activitate.

Apreciind cum se cuvine amănuntul, în aparență meschin, dar, în realitate, plin de tâlcuri, aşez pe o treaptă foarte înaltă a prețuirii mele faptul că nu l-am auzit niciodată vorbind despre «facultatea mea» sau despre «catedra mea», aşa cum i-am auzit pe mulți alții, vrednici de îngăduința obştii. [...] 
Ascultându-l zi de zi şi ceas de ceas, la lecții, la conferințe şi în alte împrejurări, am desprins de la Al. Graur un adevăr de o simplitate derutantă, dar cu atât mai de preț pentru învățământ: să nu vorbesc elevilor mei decât despre ceea ce eu însumi am înțeles şi ştiu. Am urmat cu străşnicie pilda veneratului meu dascăl, reuşind să fiu transparent în expuneri, cu riscul de a nu părea profund. Insist asupra acestui aspect pentru că, nu o dată, dascălii sunt tentați să-şi ascundă în fraze găunoase, dar sforăitoare, penuria totală de idei sau poticnirile penibile ale unei gândiri neînchegate, incoerente, confuze, într-un cuvânt, să-şi camufleze impostura”. 

Nu era o reacție explicită, numele însuşi al autorului (nomen odiosum) fiind ignorat, ci una implicită, dar cu atât mai convingătoare, pentru că plasa discuția în câmpul ideatic, eliberând-o astfel de orice notă personală, pe care cititorii ar fi putut s-o interpreteze drept o expresie a subiectivității auctoriale sau replică vindicativă la adresa autorului infamului articol. Cum se vede, subtextul, în cazul de față, induce un argument mult mai puternic decât textul, pentru că cititorul devine partener într-o stilistică sui generis a participării, câtă vreme este invitat să extragă singur concluzia, raționând irefutabil: dacă profesorul Tohăneanu reprezintă un model, aş zice chiar: un ideal, pentru dascălii timişoreni şi nu numai, şi dacă Alexandru Graur a fost un model pentru profesorul Tohăneanu, insolentul preopinent, autorul jalnicului pamflet era redus la neant dintr-un singur condei. Şi ce condei ! 

Nu vă pot spune cât de umilit m-am simțit citindu-i replica şi cât am regretat necontrolata-mi reacție făcută pripit şi în necunoştință de cauză. 

Mea maxima culpa, Domnule Profesor!

Textul integral, precum și alte texte despre profesorul Tohăneanu la:
http://www.litere.uvt.ro/vechi/documente_pdf/stiintefilologice/2008_integral.pdf#page=20

2 comentarii:

  1. românii n-au nevoie de Dvs., domnule Funeriu! Altele sunt modelele preferate: Becali, Bahmuteanu, Mircea Badea... şi, cu voia dvs., ultimul pe listă, Victor Ponta, doctor în drept.

    RăspundețiȘtergere