joi, 29 august 2013

Realitatea despre bursele pentru studenții din Republica Moldova: de ce minte Ponta?

Victor Ponta a declarat la Chișnău că sunt prea multe burse acordate de România studenților din Republica Moldova. Și argumentează: au fost depuse doar 2800 de cereri, cam jumătate din numărul de burse disponibile. Lucru ciudat, pentru că oricine știe cu cât entuzism au fost primite știrile din anii precedenți, referitoare la suplimentarea numărului de burse la 5000. Care este realitatea?

Realitatea este după cum urmează:

1) într-adevăr, sunt aproximativ 2900 de cereri adresate comisiei mixte MEN-MAE (cam tot atâtea ca în trecut). Comisia mixtă, însă, se ocupă doar de o parte a burselor. Pentru o mare parte din burse cererile se fac DIRECT LA UNIVERSITĂȚI, conform metodologiei de atribuire a burselor. Ponta a tăcut referitor la cererile făcute direct la universități.

2) De obicei sunt două sesiuni de admitere pe locurile aferente burselor. Anual sunt aproximativ 7000 de candidați pentru 5000 de locuri în cele două sesiuni. Deci nici vorbă să nu fie candidați!

3) Establismentul universitar și, implicit, politic (mulți politicieni sunt și profesori universitari) din Republica Moldova nu a privit cu ochi buni acordarea acestor burse, cu toate că studenții le-au primit cu mare entuziasm. De ce? Simplu: pentru că astfel universitățile din Republica Moldova pierd studenți (anual aprox. 20 000 de elevi obțin diploma de bacalaureat).

4) Sporirea numărului de burse servește studenților din Republica Moldova. Scăderea numărului de burse servește establisment-ului universitar și politic din Repubica Moldova. Așadar opțiunea lui Traian Băsescu de a mări numărul de burse este utilă studenților. Opțiunea lui Ponta, exprimată la Chișnău, este utilă politicienilor din Republica Moldova.

5) Da, sunt neajunsuri în procedura de acordare a burselor. Sunt specializări și universități unde cererea este mai mare decât oferta, iar altele unde oferta este mai mare decât cererea. Ceea ce înseamnă că trebuie îmbunătățită procedura, nu scăzut numărul de burse!

Concluzie: pentru a face favoruri unor politicieni din Republica Moldova, precum și unor fabrici de diplome din România, Victor Ponta dezinformează referitor la situația burselor pentru studenții din Republica Moldova. Aceste acțiuni sunt contrare interesului național sunt contrare interesului studenților din Republica Moldova și sunt contrare interesului universităților de calitate din România.

joi, 22 august 2013

Scrisoare deschisă adresată primarului Timișoarei, domnului Nicolae Robu

Stimate Domnule Primar Robu,

vă adresez această epistolă pentru că vă respect. Nu mă îndoiesc de intențiile dumneavoastră fundamental corecte, nu mă îndoiesc nici de faptul că puteți să le împliniți, așa cum ați realizat multe pentru Politehnică. Ca mulți timișoreni am sperat ca Timișoara, în mandatul dumneavoastră, să intre în era normalității. Asta înseamnă, înainte de toate, ca deciziile să fie luate pe baze raționale. 

Îmi amintesc discuțiile pe care le aveam la București: dumneavoastră din situația de senator (care muncea mult) al opoziției iar eu din situația de ministru (hăituit) al educației. Și dumneavoastră și eu aveam dreptate în ceea ce susțineam, dar forțele comunistoid-malefice scoteau mutiplele lor capete din gurile de canal ale politicii românești și încercau să ne învingă. Fiecare dintre noi am încercat să le controlăm. Eu atacându-le frontal centrii de putere, dumneavoastră folosindu-vă de forța lor pentru a naviga pe terenul politic care le era atât de familiar lor și străin dumneavoastră. Eu am plătit prețul calomniei, dumneavoastră pe cel al compromisului. Viitorul ne va spune ce a fost mai bun pentru România, eu am -deja- opinia mea.

Speram ca unul dintre succesorii mei la minister să fiți dumneavoastră. Nu a fost să fie, PSD a vrut să domine educația pentru a-și perpetua mediocritatea. Parțial a reușit. Știți bine că ați fost unul dintre puținii politicieni cu amendamente acceptate la Legea educației. Și astăzi regret că nu ați găsit sprijinul în Parlament pentru a impune scăderea vârstei de debut pentru învățământul obligatoriu. Deși necesar pentru România, nici dumneavoastră, nici eu, nu am avut forța politică necesară pentru a face acest lucru. Crin asculta în educație dinozaurii din PNL, nu pe dumneavoastră. Am acceptat amendamentele dumneavoastră dintr-un motiv simplu: pentru că erau îmbunătățiri făcute onest. Erați frustrat, pe bună dreptate, pentru că în Parlament discuțiile sunt de formă, pentru că oamenii care au ceva de spus nu sunt promovați, etc. De aceea ați decis să candidați pentru postul de primar.

Ați câștigat mandatul. Nu în condițiile în care l-au câștigat majoritatea candidaților USL, ci din situația, nefericită și dificilă, de convalescență în care vă aflați atunci. Este un mare merit politic și, vă mărturisesc, am fost ușurat când mi-ați spus că sănătatea dumneavoastră este asigurată.

Acum a trecut mai bine de un an de când sunteți în funcție. Un an în care am tăcut, nu am criticat nimic, chiar am spus în jurul meu că Timișoara are acum perspectivă. Cine spune că nu vede o schimbare minte. Dar nu aici este cheia pentru Timișoara. După o perioadă neagră, oricine era mai bun prin comparație cu fosta administrație. Realitatea este că Timișoara a stagnat în ultimii 10-15 ani. Mergeți la Sibiu, Cluj, Arad și veți vedea cât de mult au progresat față de Timișoara. Realitatea este că Timișoara nu mai are foarte multe avantaje competitive față de alte orașe care au avut primari buni. De aceea Timișoara are nevoie să recupereze într-un ritm exponențial timpul pierdut. Nu doar să progreseze incremental. Asta se aștepta de la dumneavoastră, nu doar să fiți un primar care, pentru că primește 200 de like-uri pe facebook, decide un proiect sau altul.

Stimate domnule Robu,

pentru că țin la orașul în care am învățat, la orașul în care m-am format ca om, la orașul libertății României, doresc să trag un serios semnal de alarmă, pe care vă rog să-l receptați ca venind din partea unui om relaxat din punct de vedere politic:

SUNTEȚI PE DRUMUL GREȘIT. Pentru că vă concentrați pe imagine nu pe realitate, pentru că lăsați gruparea dinozaurilor din PSD să vă domine economic, pentru că luați drept exemplu politicieni-spoială și nu oameni serioși, ca dumneavoastră, greșiți pentru că vă imaginați că succesul se măsoară în like-uri pe facebook. Dar cel mai grav: greșiți prin modul în care luați deciziile, de multe ori punându-i pe unii timișoreni împotriva altora, deși există soluții pentru a-i împăca pe toți. Nu luați decizii cu fața la sondaje, luați decizii cu fața la timișoreni: că sunt tineri sau bătrâni, iubitori de cluburi sau de liniște, sportivi sau sedentari, studenți sau pensionari, părinți sau copii. 

Greșiți pentru că nu ați făcut nimic împotriva colonizării centrului istoric al orașului de către grupări interlope. Aceste grupări interlope vizibile cu ochiul liber sunt, cert, mai puțin spectaculoase ca în alte orașe, dar mult mai eficiente, pentru că au sprijin direct inclusiv în administrația locală.

Greșiți pentru că vă justificați acțiunile prin „lovituri de imagine” precum cea -nu știu cum să o calific- cu șurubul de la „acvariu” în mână; precum - de-acum celebrele - sondaje pe facebook, despre care știți foarte bine că sunt total irelevante. Și multe altele. Aveți în mână un oraș, și niște oameni, care nu au nevoie de șmecherii ieftine de PR pentru a vă aprecia. În unele locuri din România poate merge un primar șmecher. La Timișoara, nu! 

Aveți o popularitate care vă permite să faceți lucruri chibzuite și nu să vă irosiți timpul cu trucuri ieftine patentate de Victor Ponta. Sunteți deasupra acestor lucruri. Dacă aveți forță politică atacați frontal interlopii care au pus stăpânire pe Timișoara, nu vă încordați mușchii în fața unei opoziții inexistente. Spuneți că mamutul USL funcționează bine la Timișoara: foarte bine, dar folosiți forța mamutului pentru a trata adevăratele teme ale Timișoarei, nu pe cele periferice de imagine. Cu o majoritate anemică, de câteva voturi în Parlament, am făcut reforme majore în educație și cercetare. Pentru că nu m-am uitat la sondaje sau la clientela politică, ci m-am uitat la interesul copiilor. Repet: distrugeți mafiile interlope din Timișoara și, chiar dacă veți fi primar doar un mandat veți rămâne ca primarul care a redat demnitatea orașului.

Greșiți pentru că cedați, sistematic și de dragul liniștii, intereselor economice ale grupurilor PSD. Chiar colegii dumneavoastră liberali se plâng de asta. Pe la colțuri, e drept. Da, PSD vă torpilează zilnic și știți acest lucru. Dacă nu le știți, sunați orice liberal din Timișoara. Vi le poate spune. Sunt notorii firmele PSD care căpușează Primăria. Oricine vă poate spune care sunt oamenii PSD care sunt lângă dumneavoastră -aparent- dar de fapt vă parazitează. Da, trebuie să păstrați aparențele, pentru că asta e politica pe care ați acceptat să o faceți: frate și cu cei care s-au hrănit de la ugerul ideologic al lui Năstase și Iliescu pentru a-l învinge pe cel care a condamnat comunismul, Traian Băsescu. Dacă o faceți din convingere mă decepționați. Dacă o faceți din rațiuni politice vă informez că există un lucru care nu iartă: examenul realității.

Greșiți pentru că nu priviți la modelele de succes ci la cele de spoială. Aveți însă șansa unică în România de a da exemplul. Uitați-vă la Emil Boc. Uitați-vă la Gheorghe Falcă. Uitați-vă la alți colegi liberali: Bolojan, de exemplu. Ei sunt oameni cu realizări consolidate. Veți avea mult mai mult de câștigat, și dumneavoastră și Timișoara, dacă îi luați pe ei drept model și nu pe Victor Ponta, Sorin Oprescu sau Crin Antonescu, fiecare în felul său o spoială. Gândiți generos, nu mărunt! Guvernați Timișoara cu ochii la oameni, și gândul la proiecte, nu cu ochii la sondaje și gândul la imagine.

Greșiți pentru că vă imaginați că popularitatea se măsoară în numărul de like-uri pe facebook. Dacă ar fi așa, doamna Bahmuțeanu are infinit mai mult succes decât dumneavoastră sau decât mine: când pune pe facebook o poză cu pantofii ei preferați, are mii de like-uri în câteva minute. Și e normal să fie așa: interesul pentru pantofi al oamenilor este mult mai mare decât cel pentru vreo năzbâtie politică a unui primar sau ministru. E adevărat că nu aveți opoziție reală. Da, e adevărat, cei din opoziție sunt slabi și fără vlagă. Dar asta nu înseamnă că nu aveți probleme reale. În discuțiile anterioare pe facebook v-am pus o serie de întrebări concrete și legitime. Răspunsurile au fost politicianiste și pe lângă subiect. Având în vedere că opoziția este plăpândă, puteți să vă permiteți să faceți acest lucru. Încercați măcar să dați răspunsurile la întrebările mele în fața oglinzii. Și nu doar când vă bărbieriți dimineața. Veți vedea că nu sunteți convingător. 

Vreau să încep, la revenirea dumneavoastră din vacanță printr-un pas în direcția colaborării de dragul orașului: le solicit public colegilor mei din Fundația Mișcarea Populară Timiș, să facă totul pentru ca Timișoara să dobândească statutul de capitală europeană a culturii. E important să începem în politica românească un cerc virtuos, să încetăm scufundarea în mediocritate ca rezultat al cercurilor vicioase pe care nu încetăm să le deschidem de 24 de ani. 

Stimate Domnule Primar,

Obișnuit cu sloganuri „scurte și la obiect” de genul „jos Băsescu” și „Udrea are tocuri” probabil că îmi veți reproșa că am folosit multe cuvinte. Îmi asum exprimarea in extenso a ceea ce cred că e nevoie pentru Timișoara. 

V-am scris aceste rânduri pentru că încă sper că aveți resursele să fiți un primar de succes. Nu vă cer să îmi răspundeți, cel puțin nu la această scrisoare. V-am cerut răspunsuri concrete la chestiuni simple și am primit consacratul „jos Băsescu”. Acum chiar vă rog să NU îmi răspundeți. Reflectați la ea!

Vă rog, în schimb, să răspundeți timișorenilor prin lucruri concrete. 

Vă doresc mult succes!

De ce nu pot să suport impostura


Din pură întâmplare mi-a căzut în mână un text scris de tatăl meu cu ocazia unui volum omagial dedicat lui Gh. I. Tohăneanu (care poate fi găsit integral aici). Ceea ce nu știe tata (dar poate află acum) este că de fiecare dată când profesorul Tohăneanu poposea la Săvârșin (revizorul de linie de mai jos este, de fapt, bunicul meu, împreună cu care eu am locuit între 5 și 8 ani) chiar și când toată lumea credea că dorm eu de fapt ascultam cu interes maxim discuțiile dintre ei. Moisil (cred) spune că, în fapt, cultura este ceea ce îți rămâne când ai uitat tot ceea ce ai învățat. Cred că de la profesorul Tohăneanu mi-a rămas alergia la impostură, chiar dacă nu-mi amintesc mare lucru din ceea ce-mi explica în plimbările pe care le făceam cu el pe malul Mureșului. Nu știa profesorul Tohăneanu ce deserviciu îmi făcea pentru viitoarea mea „cariera” politică... Eu știu însă ce serviciu mi-a făcut ca om. Îi mulțumesc.

Mai jos o parte din textul tatălui meu.

O BARIERĂ ÎN CALEA IMPOSTURII 
de 
Ionel FUNERIU 

Nu pot vorbi astăzi despre profesorul Tohăneanu altfel decât evocând întâmplări pe care le-am trăit împreună ori chiar amănunte biografice cărora, acum când magistrul a plecat dintre noi şi când detaşarea pe care numai trecerea timpului ți-o acordă, le găsesc semnificații pilduitoare. 

Imediat după absolvirea facultății, am fost numit profesor la Şcoala generală Birchiş, comună situată la marginea estică a județului Arad. Locuiam într-un bloc CFR din gara Săvârşin şi făceam zilnic naveta cu bicicleta. De sărbătorile Crăciunului, profesorul Tohăneanu m-a onorat cu o vizită care s-a prelungit până după Anul Nou. În fiecare seară, în micul apartament stăteam de poveşti, în fața unui pahar de vin, profesorul, eu şi doi ceferişti: unul revizor de linie, celălalt acar de cale ferată. Atmosfera semăna cumva cu cea evocată de Sadoveanu în Hanu Ancuței. Revizorul de linie ne povestea întâmplări nemaiauzite trăite de el pe frontul rusesc, iar acarul, când nu relata poveşti pescăreşti sau vânătoreşti, ne cânta minunate colinde de prin partea locului. Totul se petrecea în cel mai firesc chip posibil, idilic aproape, până într-o zi când şeful gării din Săvârşin, un fel de vedetă locală, aflând de vizita profesorului Tohăneanu, s-a înființat, neinvitat, s-a insinuat între noi şi a acaparat discuția debitând, cu pretenții de intelectual, tot soiul de vorbe pretențioase care, credea el, îl vor cuceri pe profesor. La un moment dat, a rostit un dicton latin pe care l-a stâlcit îngrozitor. Atâta i-a fost profesorului. S-a ridicat de la masă, a plecat şi dus a fost. Nu s-a întors decât târziu în noapte, când s-a asigurat, el ştie cum, că şeful de gară ne părăsise. Atunci n-am înțeles exact atitudinea sa intransigentă şi am insistat, fără tact, să-mi explice rațiunea gestului său.

Fără succes, se înțelege. După câteva luni, revăzându-ne la Timişoara, mi-a făcut cadou o carte: Paznic de far de Geo Bogza. Pe întâia pagină stătea scris manu propria: „Lui Ionel, în loc de explicație a evadării mele, motto-ul lui Bogza. Gens una sumus”. Redau mai jos textul lui Bogza, cu precizarea că profesorul a subliniat cu o linie fermă două cuvinte care, astfel evidențiate, au devenit antonime contextuale: acar de cale ferată şi impostorii. Dar iată textul: 

„Niciun om din câți am cunoscut, oricât de 
neînsemnat ar fi fost, oricât de sărac, oricât de umil, fie 
că era cizmar, sau dulgher, sau acar de cale ferată, nu 
s-ar putea plânge că ar fi simțit între mine şi el vreo
distanță, oricât de mică, şi că n-am stat de vorbă ca doi 
oameni, la fel de simpli, împărțind între noi pâinea şi 
apa, sau pâinea şi vinul, dacă era şi vin. 
Dar impostorii, oricine ar fi fost să fie, oricât de sus 
puşi, orice rol ar fi avut, mai ales în cultură, ei, da, au 
simțit distanța de netrecut, distanța de prăpastie fără 
fund, dintre falsa lor importanță şi gheața privirilor 
mele.” 

(Geo Bogza, Paznic de far, Bucureşti, Editura 
Minerva, 1974, p. 7). 

Cum se vede, profesorul n-a practicat o didactică explicită, ci a preferat-o pe cea implicită, mai discretă şi, totodată, mai eficace, fiindcă te punea pe gânduri, iar concluzia o trăgeai singur, ca şi cum tu însuți ai fi descoperit un adevăr nou. Cei care îl cunosc ştiu prea bine că profesorul nu dădea niciodată sfaturi seci, nu era adeptul lui magister dixit, ci, prin puterea exemplului personal, te făcea să-i urmezi pilda. Mai târziu am aflat că această subtilitate pedagogică a deprins-o de la tatăl său, după cum însuşi mărturiseşte într-o confesiune autobiografică: „În planul intelectual sunt «vândut» tatălui meu: moştenirea pe care mi-a transmis-o, «lăsământul» lui sunt imense ; prin pilda sa, mai curând decât prin îndemnuri, tata m-a crescut în cultul celei mai severe exigențe față de mine însumi. Numai aşa am putut deveni, o vreme, exigent şi față de alții şi necruțător cu impostura”. 

[Mulți au spus despre profesorul Tohăneanu că-i lipsea spiritul polemic].
Eu unul m-am înşelat de mai multe ori în această privință. Dar pentru aceasta, fie-mi permisă evocarea altei întâmplări… Pe la începutul anilor ’90, mă aflam în vizită la profesor împreună cu mai mulți discipoli ai săi. Una din elevele sale, proaspăt absolventă a limbilor clasice, aduce un număr mai vechi dintr-o revista literară şi ne citeşte de acolo un text de o vulgaritate extremă despre Alexandru Graur. Se spunea în acel articol că „lingvistul cu nume de pasăre” n-avea gustul ideilor teoretice, că era un practician îngust şi fără carismă, că, în fine, nu era în stare să se ridice la altitudinea marilor idei ale lingvisticii mondiale şi că a adus chiar unele deservicii limbii române, prin atitudinea sa ancilar prosovietică. Iar bogata sa activitate lingvistică a fost calificată drept „muncă de molii”. În final, autorul a făcut o trimitere răutăcioasă la o epigramă care batjocorea originea etnică a lui Alexandru Graur. Profesorul Tohăneanu stătea şi asculta tăcut. Cuprins de revoltă față de cele auzite, dar mai ales contrariat de pasivitatea profesorului, am izbucnit revoltat: „domnule profesor, de ce nu luați atitudine, de ce lăsați mişeii să facă punte la izbândă, e de datoria dumneavoastră să puneți lucrurile la punct, doar i-ați fost student la Bucureşti şi mie mi-ați spus că ați avut mult de învățat de la el”. Profesorul a zâmbit a lehamite, ceea ce mi-a sporit revolta şi i-am spus textual: „dacă am regret vreodată ceva la dumneavoastră, apoi acel lucru a fost absența spiritului polemic”. Am trecut apoi la alte subiecte mai liniştite. În final, când ne-am despărțit, mi-a întins un număr recent din „Orient latin” şi mi-a spus în şoaptă strofa rimbaldiană: 

Oisive jeunesse 
À tout asservie 
Par délicatesse 
J’ai perdu ma vie…

Da, da, am murmurat, eu v-am cerut o replică şi dumneavoastră vă refugiați în solemnități. 

Ajuns acasă, deschid revista şi nu-mi vine a crede ochilor când citesc replica profesorului la infamul articol. Scrisese despre Graur, cu o săptămână înainte de furtunosul meu protest, după cum urmează: „În jurul anului 1950, mai precis între 1 februarie 1949 şi 20 iunie 1952, am fost asistent, apoi lector la Catedra de Lingvistică şi Filologie Clasică a Universității bucureştene. Nu pot nicicum să mă apropii de acest scurt răstimp luminos al tinereții mele fără să mărturisesc, solemn şi fățiş, cât mă simt de îndatorat lui Alexandru Graur, sub raport profesional, intelectual şi moral. Am învățat de la el nu numai multă carte latinească şi românească – ceea ce, pentru amândoi, însemna cam acelaşi lucru –, ci şi lecția superioară a firescului, a simplității sub zodia cărora s-a desfăşurat, fără niciun efort, întreaga mea existență, în toate domeniile de activitate.

Apreciind cum se cuvine amănuntul, în aparență meschin, dar, în realitate, plin de tâlcuri, aşez pe o treaptă foarte înaltă a prețuirii mele faptul că nu l-am auzit niciodată vorbind despre «facultatea mea» sau despre «catedra mea», aşa cum i-am auzit pe mulți alții, vrednici de îngăduința obştii. [...] 
Ascultându-l zi de zi şi ceas de ceas, la lecții, la conferințe şi în alte împrejurări, am desprins de la Al. Graur un adevăr de o simplitate derutantă, dar cu atât mai de preț pentru învățământ: să nu vorbesc elevilor mei decât despre ceea ce eu însumi am înțeles şi ştiu. Am urmat cu străşnicie pilda veneratului meu dascăl, reuşind să fiu transparent în expuneri, cu riscul de a nu părea profund. Insist asupra acestui aspect pentru că, nu o dată, dascălii sunt tentați să-şi ascundă în fraze găunoase, dar sforăitoare, penuria totală de idei sau poticnirile penibile ale unei gândiri neînchegate, incoerente, confuze, într-un cuvânt, să-şi camufleze impostura”. 

Nu era o reacție explicită, numele însuşi al autorului (nomen odiosum) fiind ignorat, ci una implicită, dar cu atât mai convingătoare, pentru că plasa discuția în câmpul ideatic, eliberând-o astfel de orice notă personală, pe care cititorii ar fi putut s-o interpreteze drept o expresie a subiectivității auctoriale sau replică vindicativă la adresa autorului infamului articol. Cum se vede, subtextul, în cazul de față, induce un argument mult mai puternic decât textul, pentru că cititorul devine partener într-o stilistică sui generis a participării, câtă vreme este invitat să extragă singur concluzia, raționând irefutabil: dacă profesorul Tohăneanu reprezintă un model, aş zice chiar: un ideal, pentru dascălii timişoreni şi nu numai, şi dacă Alexandru Graur a fost un model pentru profesorul Tohăneanu, insolentul preopinent, autorul jalnicului pamflet era redus la neant dintr-un singur condei. Şi ce condei ! 

Nu vă pot spune cât de umilit m-am simțit citindu-i replica şi cât am regretat necontrolata-mi reacție făcută pripit şi în necunoştință de cauză. 

Mea maxima culpa, Domnule Profesor!

Textul integral, precum și alte texte despre profesorul Tohăneanu la:
http://www.litere.uvt.ro/vechi/documente_pdf/stiintefilologice/2008_integral.pdf#page=20