Disperarea ca motivație politică

Comentatorii politici de astăzi consumă multă energie pentru a ne explica ce anume se ascunde în spatele mișcărilor, aparent haotice, ale unui număr semnificativ de oameni de pe „partea dreaptă” a eșichierului politic. 

Brusc, de vreo 3 luni, politicieni expirați și letargici în ultimii 4 ani redevin activi. Au puncte de vedere. Tineri despre care nimeni nu-și amintește că-i votase pe o listă de europarlamentari acum 4 ani, apar pe la televizor. Da, erau cam timorați și cu costume de Obor acum 4 ani, acum sunt rași, tunși, frezați, spălați pe cap, cu costume de Bruxelles. Dau verdicte: „asta este european, asta nu”, „Europa vrea așa și nu vrea așa”. Mari intelectuali și personalități intră în melodrame politice de genul autosuspendare-amenințarea cu demisia-înscriere și nu prea în alte partide, etc. Unii, foarte vocali și energici timp de 4 ani brusc devin împăciuitori. Cei mai tari sunt foștii parlamentari care nu au intrat în noul Parlament: fac sluj în fața șefului de partid. Din tot acest talmeș-balmeș comportamental, unii comentatori politici trag concluzii filozofice, de tipul: „Traian Băsescu are un plan și își pune oamenii în toate partidele de dreapta”, etc. 

În realitate se întâmplă altceva: toți cei care se agită atât de mult sunt cei care sunt disperați să mai prindă un loc de europarlamentar. Toată agitația acestor oameni este pentru asta. Vă spun asta din propria-mi experiență: sunt unul dintre puținii care au fost și europarlamentar și ministru. E mult mai dureros să pierzi postul de europarlamentar decât pe cel de ministru, și nu neaparat din cauza condițiilor financiare. Parlamentul European este un loc civilizat, aseptic, unde ai totuși impresia că ești important. La minister e greu și ești permanent lovit din toate părțile. Nu știu dacă trebuie condamnați politicienii care se fâțîie din stânga-n dreapta pentru un loc pe liste. Știu însă că este penibil să te fâțîi pretinzând că faci balet. Este penibil să pretinzi că te fâțîi în numele unor mari principii când de fapt principiul care te guvernează este strict legat de leafa, statutul și secretara de la Parlamentul European. Și eventual creditul la noua locuință. Spuneți oameni buni de ce-o faceți, să nu mai facă jurnaliștii tot felul de scenarii. Și vă rog, nu veniți cu poezia „e important pentru România să-mi continui proiectele la Parlamentul European”. Pentru că, de obicei, fie nu ați avut proiecte fie continuarea lor nu e importantă. Nu-i nicio rușine să vrei un loc pe liste. Atenție însă la promisiuni minicinoase ale liderului de partid: vă spune un om căruia un mare lider politic de astăzi i-a spus, în 2009: „sub cuvântul meu de onoare, nu-ți fă nicio grijă, vei avea un loc eligibil, ești un om de mare valoare”. Și nu am avut.


Comentarii

  1. cristi preda? baconschi? principialii? Eba?

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos text, tristă realitate. Creditul la bancă schimbă mult.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Oldies and Goldies

Homeschooling: inginerie socială, nicidecum alternativă educațională

Cum să iei două Nobeluri fără bac, scriind și articole științifice greșite? Și să mai și mergi din arest direct la balul președintelui SUA

Cum e cu latinitatea Limbii Române (text scris de tata, adică de Ionel Funeriu)

Mica mea mare răfuială cu unii „lideri de opinie”: sunteți și voi vinovați

Adevărul despre aberația auxiliarelor: despre imbecilitatea agresiv-distructivă din România