duminică, 1 decembrie 2013

Despre unificare

Traian Băsescu despre proiectul fundamental de țară: „unirea cu Republica Moldova”

Nu cred că putem vorbi de o altă temă astăzi, 1 Decembrie 2013, decât despre tema unificării. Premisa oricărei discuții este, mai ales azi, observația obligatorie că unicul proiect de țară clar asumat și pus în practică este cel promovat de Traian Băsescu, singurul președinte al României care a mărit granițele țării: integrare în NATO, integrare în UE, modernizarea statului și unirea cu Republica Moldova.

Discuția despre unificare devine centrală în politica românească de astăzi. Pentru a avea o Românie puternică este necesar ca dreapta să conducă România. Pentru ca dreapta să conducă România ea trebuie să se unifice. Pentru a înțelege cum trebuie făcută unificarea dreptei este esențial să înțelegem care este, de fapt, linia de fractură actuală. Altfel nu facem decât să ne învârtim în jurul cozii disipând energii uriașe în timp ce forța întunericului – reptila USL – se hrănește din trupul din ce în ce mai fragil al României. 

Care este linia de fractură a dreptei?

Principala linie de fractură este între dreapta reformistă și dreapta fesenistă. Este o diferență fundamentală, a sistemelor de valori: dreapta reformistă se regăsește în sistemul de valori pe care s-au clădit obiectivele lui Traian Băsescu: stat de drept modern, integrare în NATO și UE și unirea cu Republica Moldova. Dreapta fesenistă nu înțelege aceste concepte și are ca unic sistem de valori banul, indiferent de originea sa, crezând că dacă vorbești decomplexat despre bani ești „de dreapta”. Susținătorii modernizării României, membrii dreptei reformiste, sunt astăzi majoritar în Mișcarea Populară și Forța Civică, dar și în număr semnificativ în PDL, însă fără să fie în centrii de putere actuali ai PDL. Reformiștii din PDL sunt fie marginalizați, fie puși în vitrină, ca să dea bine la imagine. Sunt un fard pe fața distrusă a unei foste frumuseți. Vă las plăcerea să vă imaginați cine incarnează dreapta fesenistă. Desigur că această linie de fractură – repet, generată de apartenența la sisteme de valori diferite – este hrănită de:
  • invectivele pe care și le aruncă zilnic cei care sunt de-o parte și de alta a hăului. Este comod, de exemplu, să spui că fractura s-a produs din cauza Elenei Udrea sau a Monicăi Macovei, care, ambele, și-au asumat cu mai mult sau mai puțin succes modernizarea lui Traian Băsescu în competiția internă din PDL. Actuala conducere a PDL a câștigat alegerile interne dezicându-se de reformele Guvernului Boc și punând vina pierderii efemerei guvernări Ungureanu în cârca lui MRU, la a cărui demolare au asistat pasiv, eventual cu trabucul în gură și țuiculița pe masă.
  • Iritarea conducerii PDL față de procesul alert de construcție al Mișcării Populare, care nu-i poate refuza pe cei care, din ce în ce mai numeroși, vin dinspre un PDL în al cărui sistem de valori nu-și mai găsesc locul.

Cum se poate face, în aceste condiții, unificarea?

Sunt, în opinia mea, două modalități. 
  • Una, generoasă, imediată și cu maxime șanse de reușită: strângerea rândurilor în jurul valorilor vehiculate de Traian Băsescu, valori pe care s-a bazat întregul concept de modernizare a statului cu care președintele a câștigat alegerile din 2009. Această uniune a dreptei în jurul valorilor caracteristice unui stat modern se poate face doar avându-i în centru pe cei care au fost vectorii acestei modernizări: Traian Băsescu, Emil Boc, Elena Udrea, MRU și toți cei care au fost solidari cu aceștia cu fapta – sacrificându-și din capitalul electoral – și nu doar cu vorba sau interesul; aceștia din urmă au încercat să-și maximizeze imaginea dezicându-se în momentele grele de Guvernul Boc. Unii vor acum să se întoarcă imaculați și serafici, cu unicul merit auto-arogat că „au spus ce au gândit”. Ar fi fost bine și să gândească ceea ce spuneau. 
  • Cealaltă variantă, meschină, bazată pe calcule de apotecari cărora, pentru a le ascunde ridicolul, politicienii le spun „algoritmi”: se așteaptă verdictul alegerilor europarlamentare și, pe baza rezultatelor, se face o platformă comună pentru susținerea la prezidențiale a candidatului celui mai mare partid; în funcție de procentajul obținut, liderii celorlalte partide se aleg cu câte o funcție de conducere în „marea coaliție”. Un fel de ARD bis, cu rezultatul probabil al unui ARD... bis.

Ce ne cere pragmatismul și calendarul?

Este limpede că PDL în forma sa actuală joacă partitura bine ticluită, a polițistului bun (Predoiu) și a polițistului rău (Blaga). Predoiu este prezentat ca fața modernă, reformatoare a PDL, iar Blaga este cu „datul la gioale”, fără ca Predoiu să fie „mânjit de sânge”. Predoiu este prezentat ca fața reformatoare a PDL cu argumente care stau în picioare: nimeni nu poate să-i reproșeze lui Cătălin Predoiu că, atunci când a făcut parte din cabinetul Boc, nu a fost un reformist autentic. Sunt alte reproșuri care i se pot aduce, disconfortul multora referitor la Predoiu este reprezentat de faptul că nu există niciun răspuns (altul decât strategia ascunsă a lui Blaga) la întrebarea: „de ce a fost necesar ca PDL să-l importe pe reformatorul Predoiu când îl avea pe Emil Boc, simbolul reformatorilor de lângă Traian Băsescu”? Această strategie a lui Blaga este simplă: prezentarea lui Boc, foarte iubit în PDL, ca fața reformatoare a PDL i-ar fi luat orice legitimitate președintelui PDL, Vasile Blaga, și i-ar fi anulat leadershipul în PDL. Predoiu însă nu-i pune în pericol poziția actuală și va fi folosit la momentul decis de Vasile Blaga ca monedă de schimb la negocieri, ceea ce ar fi fost imposibil cu Emil Boc. Mi-e teamă așadar că, prin intrarea în acest joc, ticluit de Vasile Blaga, un om-resursă modern și important – Cătălin Predoiu – va pierde enorm. Transferul lui Predoiu în PDL arată și apetența zero a PDLului actual pentru o asociere loială cu MRU.

Este limpede că Mișcarea Populară crește. Tendința sa ascendentă este evidentă, mai ales în teritoriu. Chiar dacă este blocată mediatic, chiar dacă baronii USL, uneori în cârdășie cu pedeliștii cu care au mai făcut blaturi, pun mare presiune în teritoriu pentru ca oameni „angajați la stat” să nu vină lângă Mișcarea Populară. Foarte mulți membri, chiar marcanți și reformatori, ai PDL și-au exprimat dorința de a veni înspre noi și, cu certitudine, vor face pasul. Surprinzătoare este prezența unui număr impresionant de oameni noi din zona dinamică a României: IT, oameni de afaceri (nu cu statul!). Este limpede și că Mișcarea Populară adună în jurul său oameni cu idei reformiste, evitând destul de bine – și aici este meritul lui Eugen Tomac, un om cu o maturitate politică remarcabilă pentru vârsta lui – oportuniștii, gășculițele și comportamentele care au dus la eșecul altor partide. 

Forța Civică, pe ale cărei procese interne și cultură instituțională nu le cunosc în detaliu pentru a le putea pune sub lupa unei analize serioase, a generat, cel puțin două atuuri semnificative și de forță: marca MRU și structuri serioase în teritoriu în anumite zone. Cert este, fără să fie nevoie de o analiză filosofică, faptul că FC și MRU au în sânge spiritul reformator, care însă nu s-a materializat în procente electorale. MRU, din fericire, stă cel mai bine în sondaje dintre candidații dreptei la prezidențiale.

Așadar, situația ideală, este fuziunea imediată în jurul proiectului de țară al lui Traian Băsescu, condusă de oamenii care au pus în practică acest proiect. PDL însă nu vrea acest lucru și i-a spus-o clar și public lui MRU. În aceste condiții apare limpede necesitatea unirii celorlalte forțe reformiste de dreapta, anume unirea Mișcării Populare și a Forței Civice. Dinamica pe care ar produce-o această fuziune, materializată în contraoferta MRU la oferta Predoiu, nu ar avea decât efecte benefice, după cum urmează:
  • MRU vs Predoiu în acest moment ar genera o creștere pentru ambii: lumea ar vedea doi oameni care au capacitatea de a ridica nivelul dezbaterii surclasând ridicola mascaradă demagogică a cuplului Ponta-Antonescu.
  • Ar mobiliza energiile de dreapta, oriunde s-ar afla ele: remanente în PDL sau, mai noi și proaspete, în Mișcarea Populară și FC. 
  • Ar duce la spargerea barierei mediatice la care sunt ambii supuși acum. De exemplu de la alegerile interne din PDL presa redă tot timpul ceea ce spune Vasile Blaga în teritoriu, numai arareori ceea ce spune Cătălin Predoiu. 
  • Clarificarea pozițiilor în sânul dreptei: reformiști și feseniști. Ar pune pe masă o ofertă consistentă versus aceleași vorbe goale.
Soluția rațională și imediată, care să maximizeze șansele dreptei, este fuziunea rapidă a FC și a PMP, în jurul mărcilor MRU și Mișcarea Populară, fără ezitări, fără frică și punând înainte entuziasmul, încrederea și capacitatea de decizie. Ar fi un element decisiv, care ar crește imediat la peste 10% noua construcție, ar da încrederea și dinamica necesare. Și mai important,  i-ar coaliza pe cei care au vocația luptei cu reptila-dinozaur USL în detrimentul celor care au vocația atacului intern și care, în loc de lupta cu reptila-dinozaur USL se ocupă cu tot felul de... șopârle. 


Cred că trebuie mers cu forță înainte, fără ezitări, fără priviri resentimentare în urmă, fără sentimente negative. 
Cred că vectorii acestui mers înainte trebuie să fie cei care au demonstrat curaj atunci când au guvernat, împreună cu oamenii noi, onești. 
Cred că trebuie evitați  cei care au demonstrat de-a lungul vieții lor politice oportunism. 
Cred că cei care nu pun rapid și serios umărul la această uniune își asumă responsabilitatea eșecului lor personal și al grupului care-i urmează. 
Chiar și fără ei, cred că putem învinge dacă suntem puternici, siguri pe noi și curajoși. 

La Mulți Ani, România.

vineri, 8 noiembrie 2013

UPDATE!! Despre Timișoara, cu dragoste. Despre politicienii din Timișoara, cu milă. Despre politicianul Robu cu speranță

Politicienii Timișoarei sunt de o calitate foarte proastă. Toți. Când a dat Timișoara o voce credibilă la nivel național în ultimii 10 ani? Spun asta pentru că astăzi a avut loc un eveniment major, pe care l-am prezis de multă vreme, dar ale cărui semnificații sunt mult mai mari decât ceea ce pare a fi cazul acum. Și care arată că Timișoara este zero la nivelul politicienilor. Lucru care mă doare. Explicații:

1) i-am cerut domnului Robu încă din vară (vezi aici) să nu se mai lase „călărit” de PSD. M-a asigurat atunci (vezi aici) că el este „masculul politic alfa” și că nu-l „călărește” PSD împreună cu camarila din spatele PSD. Astăzi (vezi aici) recunoaște implicit că am avut dreptate și face un gest de curaj politic, punând piciorul în prag. Numai că între timp raportul de forțe nu mai este în favoarea sa. Iată de ce:

  • camarila PSD l-a pus într-o situație jenantă prin scandalul cu sediul PSD, 
  • toate contractele grase ale primăriei au fost câștigate de firme arondate grupului infracțional organizat care este în spatele PSD Timiș,
  • decontează politic toate gafele făcute de aceste firme care acum exasperează timișorenii (trafic, etc),
  • PSD apare mediatic ca principalul luptător împotriva mafiei care a cucerit centrul, cu toate că mafiile din jurul PSD sunt responsabile pentru această mizerie,
  • domnului Robu i se coace (cam pe nedrept dar cu largul său concurs) o imagine de „ciudățelul de pe facebook” (nu e intrinsec rău să comunici pe fb), „egocentric” (cine nu e în politică?), „se dă mare că joacă fotbal” (bravo lui că face sport). Pe scurt este ridiculizat și săpat de comunistoizii vicleni ai PSD, care îi pun în cârcă orice eșec și capitalizează orice succes.
Concluzia este că, aproape a pierdut lupta cu PSD (nu știu dacă PNL e cu el sau e un blat cu PSD pe care el îl ignoră). Mai are totuși o soluție, salvatoare pentru el, pentru PNL și pentru Timișoara. 


2) Miza reală nu este Stoia sau Robu. Miza reală este lupta (blatul?) dintre Grindean și structura PNL aparent condusă de dl. Robu. De ce? Pentru că PSD așteaptă cu sufletul la gură iminenta sentință a procesului dlui Robu legat de incompatibilitate. Această sentință poate să ducă la pierderea mandatului de către dl. Robu și noi alegeri. Caz în care PSD vrea să-l impună pe Grindean. PNL nu vrea să lase primăria dar, dacă dl. Robu nu face ceva spectaculos, în cazul unei sentințe nefavorabile dlui Robu, Grindean va câștiga fluierând (mai puțin în situația unui candidat (comun) surpriză și foarte puternic al „dreptei”, whatever that means).

3) În concluzie asistăm așadar la o luptă de poziționare pentru Primăria Timișoara, în așteptarea sentinței din procesul dlui Robu. Cea mai mare tragedie pentru noi, timișorenii, ar fi ca Timișoara să încapă pe mâna PSD. Să nu ziceți că nu v-am spus...

4) Soluția este simplă: să rupă mâine protocolul cu PSD și să anunțe moartea colaborării PSD-PNL în Timiș. Asta poate face din dl. Robu un adevărat lider național, indiferent de ce se întâmplă la proces. Este win-win: dacă pierde procesul pleacă în erou, cu fruntea sus. Dacă îl câștigă atunci chiar că va fi „masculul politic alfa” al orașului. 

Are toate argumentele solide: a fost sistematic blocat de un PSD care stă la pândă după contracte și după deznodământul procesului. Știe foarte bine că la nivel național USL abia mai răsuflă și, dacă la Timișoara, s-ar da în vileag mizeria a tot ceea ce înseamnă USL în esența sa, aș fi, din nou, mândru de orașul meu. Domnule Robu, just do it, nu vă învăț rău. Dacă nu o veți face -mâine- ne vom întâlni la o bere peste 5 ani și vom plânge unul pe umărul celuilalt soarta orașului pe care îl iubim și care va fi intrat sub bocancul PSD. Luni poate fi prea târziu. Timișoara merită mai mult curaj. 

Oricum, cred că în semn de solidaritate cu orașul meu îmi voi stabili domiciliul din nou în Timișoara. Whatever that means.

PS: totuși, astăzi dl Robu a făcut un gest politic curajos, de care îl credeam în stare (de aceea i-am și adresat scrisoarea deschisă (vezi aici)) dar pe care nu-l mai așteptam. Din păcate tardiv. Oricum, și-a atras respectul meu.

PPS: Am scris greșit numele dlui GrindeanU. Involuntar asta a confirmat calitatea politicienilor din Timișoara, nici nu am auzit de el până acum. Și nu a auzit nimeni mai departe de Jimbolia, chiar dacă e parlamentar... Mare om, mare.

vineri, 25 octombrie 2013

Din nou despre dreapta și fuziuni. De data asta cu siguranță, încredere și forță

Sesizez o serie de mișcări interesante în ultimele zile. Sunt încrezător: direcția și majoritatea actorilor au totul pentru a reuși. Suntem în momentul selecției echipei care are trei obiective politice și unul administrativ:

1) să doboare USL demonstrând românilor că au fost mințiți, furați și sărăciți
2) să câștige alegerile din 2014 și 2016
3) să guverneze corect
4) să câștige încă un rând de alegeri.

E posibil așa ceva? Da, dar depinde de echipa cu care se pornește la drum. De aceea cred că e important, vorba lui Papahagi, un „început bun”. Mai jos câteva repere pentru un „început bun”, cu scopul de a evita ambiguități. Dar și cu scopul de a-i proteja, profilactic, de disconfortul expunerii publice a goliciunii lor pe unii desperados ai propriei lor agende. Cred că e important de clarificat, pentru că aud din ce în ce mai des oameni care se auto-definesc ca „băsiști” dar nu țin minte să fi făcut ceva concret în afară de a fi profitat de victoriile lui Traian Băsescu. A propos: nu țin minte ca Traian Băsescu să se fi definit ca altceva decât... Traian Băsescu.
  • A fi de dreapta înseamnă să muncești. Nu să abuzezi de munca altora.
  • A fi de dreapta înseamnă să ai caracter. Nu să faci strategii de salvare personală.
  • A fi băsist înseamnă să-ți asumi ridicarea steagului și împlântarea lui în inima câmpului advers. Nu a sta pitit și a face calcule meschine, pe care în fața oglinzii le consideri ca fiind „strategii”.
  • A fi băsist înseamnă a fi făcut ceva măsurabil. Nu doar texte, ca singurul efect măsurabil al trecerii tale prin viața politică.
  • A fi băsist înseamnă să tragi echipa după tine, nu să o critici inutil din motiv că altfel nu „te preia presa”.
  • A fi băsist înseamnă să-ți asuma lucruri corecte, tranșante chiar dacă sunt impopulare. Nu a lovi în cei care și le asumă cu scopul de a le lua locul.
  • A fi băsist înseamnă să-ți respecți partenerii. Nu a considera că doar prin augusta ta prezență ai făcut destul.
  • A fi băsist înseamnă a fi direct. Nu a fi atât de contorsionat în gândire și sinuos în parcurs încât să-ți fie greu să te justifici până și în fața oglinzii.
  • A fi băsist înseamnă a-ți asuma leadership. Nu a da din colț în colț doar pentru că leadership-ul respectiv generează și obligații, nu numai avantaje.
Responsabilitatea este enormă, de aceea am spus că mutările politice care urmează trebuie să aibă ca numitor comun generozitatea față de cei care au încredere în noi. Cred că e datoria noastră, a celor în care „poporul reformist” își mai pune încă speranțele, să-i propulsăm numai pe cei care au cele nouă puncte de mai sus în ADN-ul lor. Nu e loc pentru egocentrism. E loc numai pentru performanță.

joi, 17 octombrie 2013

Despre pact. Dovada foto că încălcarea pactului de către Ponta omoară, zilnic, oameni

Tema lunii, anului și probabil a actualului ciclu electoral este „pactul”. În politică este fundamental să-ți respecți cuvântul dat. Pentru că operezi cu viețile a milioane de oameni. Orice pact politic în care se angajează un lider este garanția, pentru milioane de cetățeni, că un anume lucru se va întâmpla. De aceea este de nepermis să nu respecți un pact politic.

Există însă un pact care este infinit mai important decât orice pact politic. Este pactul cu viața cetățenilor țării tale. Pentru orice minte sănătoasă este limpede că singura reglementare viabilă în România este „zero alcool la volan”. Orice altă portiță deschisă înspre posibilitatea de a conduce cu alcool în sânge va ucide oameni. Dr. Victor Viorel a semnat, în iunie, un PACT. Pactul pentru zero alcool la volan. Cu Hakkinen de față. Cu presa, deci în fața românilor. După ce o firmă de casă i-a prezentat un sondaj care arăta că poate câștiga puncte în electoratul PSD dacă ar lăsa oamenii care au băut la volan, dr. Victor Viorel a devenit brusc avocatul „drink and drive”. Adică avocatul acelor inconștienți care vă omoară copiii, mamele și tații pentru că sunt lăsați la volan după ce au băut. Luați de aici exemplu despre ce se va întâmpla. Așadar dr. Victor Viorel și-a călcat în picioare cuvântul dat în fața lumii întregi și a decis să-i lase pe șosea pe cei care au băut. Iresponsabilitate veselă? Nu, crimă cu premeditare.


 Deasupra umărului stâng al lui Hakkinen se vede o parte din semnătura lui dr. Victor Viorel


În rândul de sus, a VIII-a căsuță (click pe foto, ultima semnătură), se vede semnătura lui dr. Victor Viorel. Ponta.

miercuri, 9 octombrie 2013

Puțin despre educație. Educația caracterelor „de dreapta”, pe blog

M-am tot abținut dar mi-e greu să nu o spun celor care afirmă „eu, X, Y, Z și puțin alții l-am susținut și îl susținem pe Băsescu” : mai ușor cu pianul pe scări. 


E ca în bancul în care puricele de pe coama leului îi spune gazelei: „tu auzi ce răget avem”? Și s-ar și aștepta ca gazelei să-i fie frică de un biet purice.



E cam invers și vă propun o trezire la realitate, oricând preferabilă exercițiului auto-admirativ în oglindă: majoritatea dintre „noi” am fost din punct de vedere politic propulsați de Traian Băsescu. Nu Traian Băsescu s-a urcat pe soclul făcut de „noi”. Unii dintre „noi” odată puși pe o funcție de către Traian Băsescu am reușit să și facem ceva măsurabil. Alții nu. Reforma justiției nu este a lui Macovei și/sau Predoiu. Este a lui Băsescu. Macovei și Predoiu au meritul anduranței, expertizei și a faptului că au ținut ritmul. Ceea ce nu e puțin deloc.

Reforma educației, cât este ea, nu este a lui Miclea/Funeriu, ci a lui Băsescu. Miclea a gândit-o, eu am pus în practică cât am putut.



Boc a fost eroic, dar tandemul cu Traian Băsescu a scos țara din criză. Până acum, Boc a fost singurul care a demonstrat că politic poate, chiar dacă guvernarea sa a fost torpilată în primul rând de oameni din interior care aveau ca unică construcție politică personală criticarea (sau chiar demolarea) propriul guvern, pentru că nimeni nu-i băga în seamă când criticau USL. Iar pe Boc nici nu l-am auzit prea des bătându-se cu pumnul în piept că l-ar „susține pe Traian Băsescu”. Elena Udrea, și ea, a demonstrat că poate câștiga, oricât de atacată ar fi fost. Dar nu știu mulți alții.

Grație lui Traian Băsescu am putut, pe lângă galoanele noastre profesionale, măcar puțin, să ne adăugăm și epitetul „reformatori”.

Legitimați-vă fraților prin ceea ce ați realizat, că ați avut timp în anii ăștia, nu prin faptul că ați fost la un moment dat propulsați de Traian Băsescu și că sperați să trăiți o viață politică din asta.

Ieri de exemplu, ce senzație a prevalat? Că are Traian Băsescu nevoie de „susținători” sau că „dreapta” are nevoie să fie susținută de el? Eu zic că a doua variantă.

Așa că la treabă băieți, nu la stat cu mâna întinsă, la pândit mișcări politice previzibile doar doar mai pică vreo funcție. Atributul dreptei este acțiunea nu așteptarea „strategică”. Atributul dreptei este de a aduce plusvaloare prin contribuție proprie nu prin vampirizarea energiei altora. Știu că puteți, uniți, dar totul e să și vreți altceva decât salavarea funcțiilor. Pentru unii bag mâna în foc că vor. Alții au demonstrat că vor doar funcții și poziționări șmechere. Nu ține. Vai de cei care nu fac diferența între cele două categorii.

marți, 1 octombrie 2013

Despre încredere sau cum poate lua dreapta voturi?

De multă vreme susțin că, de fapt, criză de încredere din România este mai gravă decât orice criză economică. Fără a intra în fondul „cazului Arșinel” (click aici) -pe care nu-l stăpânesc- REZULTATUL acestui „caz” (real sau nu) a dus la scăderea încrederii oamenilor în faptul că organele lor vor fi folosite judicios post-mortem.

Este doar un exemplu al modului sistematic în care prin comportamentele sociale iresponsabile ale unora ezarticulează orice sistem cât de cât funcțional care se bazează pe încredere. În cazul de față fie medicii dacă au greșit, fie „denunțătorii” dacă au făcut acest denunț fără a fi siguri.

De aceea susțin că dacă vrem să schimbăm ceva fundamental în România asta trebuie să facem, zi de zi: să creștem gradul de încredere în societate. De aceea reforma justiției și a educației sunt esențiale.

Dacă USL, la ora actuală nu face decât să dinamiteze și ultimele urme de încredere din societate, „dreapta” politică, sub diversele ei forme, nu face nimic semnificativ pentru a crește acest grad de încredere. Or, tocmai acesta este mecanismul „unificării dreptei” pe care îl susține Fundația Mișcarea Populară: promovarea oamenilor și mecanismelor în care oamenii să aibă încredere. Astfel ei vor dobândi încredere că implicându-se pot să-și amelioreze viața. Odată acest lucru realizat voturile vor veni firesc. 

Dar, desigur, aceste concepte sunt limbi străine pentru oamenii din partide (sunt totuși 5-6 care înțeleg asta) care persistă să utilizeze aceleași căi bătătorite ale eșecului previzibil. Tristă perspectivă, mediocre personaje, mohorâtă vreme. Măcar știm care e soluția. Așteptăm doritorii de a o pune în practică. În Fundația Mișcarea Populară.

vineri, 27 septembrie 2013

Candidatul dreptei la prezidențiale

„Sfântul Graal” al politicii românești pare să fie acum identificarea candidatului (candidatei) dreptei la prezidențiale. Tuturor doritorilor care cred că au șanse dar și că ar putea conduce bine România le recomand să citească poezia de mai jos. Dacă nu corespund unui singur criteriu ar trebui să se alinieze în spatele celui (celei) care le îndeplinește pe toate. Succes!

If

If you can keep your head when all about you
Are losing theirs and blaming it on you;
If you can trust yourself when all men doubt you,
But make allowance for their doubting too:
If you can wait and not be tired by waiting,
Or, being lied about, don't deal in lies,
Or being hated don't give way to hating,
And yet don't look too good, nor talk too wise;

If you can dream---and not make dreams your master;
If you can think---and not make thoughts your aim,
If you can meet with Triumph and Disaster
And treat those two impostors just the same:.
If you can bear to hear the truth you've spoken
Twisted by knaves to make a trap for fools,
Or watch the things you gave your life to, broken,
And stoop and build'em up with worn-out tools;

If you can make one heap of all your winnings
And risk it on one turn of pitch-and-toss,
And lose, and start again at your beginnings,
And never breathe a word about your loss:
If you can force your heart and nerve and sinew
To serve your turn long after they are gone,
And so hold on when there is nothing in you
Except the Will which says to them: "Hold on!"

If you can talk with crowds and keep your virtue,
Or walk with Kings---nor lose the common touch,
If neither foes nor loving friends can hurt you,
If all men count with you, but none too much:
If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds' worth of distance run,
Yours is the Earth and everything that's in it,
And---which is more---you'll be a Man, my son! 

joi, 26 septembrie 2013

Catalogul electronic: lucru bun sau obligație nelegală?

Am primit un mail de la un părinte revoltat: a fost obligat să plătească accesul la catalogul electronic implementat de școală (vezi mai jos mailul). Lui, și miilor de părinți car sunt în această situație le răspund mai jos:

tot mai multe școli utilizează „catalogul electronic”. Ce este catalogul electronic, este el gratuit, este el util, este o obligație a școlilor? Sunt tot atâtea întrebări justificate, la care este nevoie de un răspuns.

Spun de la început: CATALOGUL ELECTRONIC, DACĂ ESTE IMPLEMENTAT CORECT, ESTE UTIL. DAR:

1) Ministerul Educației NU alocă fonduri pentru catalogul electronic. El este o inițiativă STRICT a școlii și/sau a primăriei. Catalogul electronic NU este un document școlar obligatoriu în sistemul de educație.

2) Cum nimic nu este gratis pe acest pământ (în afară de dragoste) cineva trebuie să plătească: în unele cazuri părinții, în altele (la Arad de exemplu) primăria. 

3) Atenție însă: niciun părinte NU poate fi obligat să plătească dacă nu dorește acest serviciu. Situația în care numai unii dintre elevii dintr-o clasă beneficiază de catalogul electronic suntem în fața unei situații de segregare pe bază de venit al părinților ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL OBLIGATORIU, lucru care este interzis prin lege. Problemă spinoasă!

4) Sunt o multitudine de firme care vând serviciul de catalog electronic. El este, de fapt, un soft destul de banal. Odată instalat acest soft nu ar mai trebui să coste bani. Niște elevi buni în informatică ar trebui să poată să conceapă și să programeze un soft „catalog electronic” decent. Întrebarea legitimă este: pe ce baze o școală sau o primărie alege un soft și nu altul pentru acest catalog electronic? Sper să nu aflăm că în unele cazuri răspunsul este „pentru că firma de soft aleasă a cotizat la primar sau director”.

5) Ce trebuie să facă ministerul? Rolul ministerului, ca gestionar al sistemului, este să se asigure că datele care sunt în cataloagele electronice (absențe, note, datele personale ale elevilor) pot fi importate într-o bază de date națională, din care să se extragă toate informațiile și statisticile necesare ameliorării învățămțntului. Este esențial ca ministerul să emită un set de reglementări minimale astfel încât să se asigure că nu este favorizată o firmă sau alta, conform principiului de neutralitate tehnologică. 
În acest sens, eu pusesem pe situl ministerului în consultare publică o propunere de ordin de ministru, astfel încât actorii de pe piața cataloagelor electronice să introducă în softul lor un set de informații minimale, utilizabile de către minister și să ne asigurăm că nicio firmă nu este favorizată. 

În concluzie: 
dacă ministerul reglementează corect condițiile de utilizare a catalogului electronic el poate fi util pentru părinții care aleg să plătească acest serviciu și pentru minister. 
Dar niciun părinte nu poate fi obligat de nimeni să plătească serviciul catalogului electronic. Asta ar fi un grav abuz și ar trebui sancționat exemplar.

Iată mailul primit:


„La ședința cu părinții de joi, învățătoarea ne-a adus la cunoștință că, începând cu 01 octombrie 2013, se va implementa și pentru clasa noastră, a III-a!!!, catalogul electronic. Ei, prin intermediul lui, pe net, orice părinte poate vizualiza calificativele și absențele odraslei. 60 de lei de căciulă.
Atunci am protestat și am refuzat categoric, evident neinteresându-mă oportunitatea, dar am aflat că nu se discută. E obligatoriu!
60 de lei/ an, dar este obligatoriu.
Așadar, care ar putea fi utilitatea catalogului electronic pentru școlari!? Ar putea fi opțional și asta ar justifica acea taxa de 60 de lei/ an, dar este obligatoriu.”

marți, 24 septembrie 2013

Din nou o mică isterie previzibilă

Astăzi am afirmat, într-o excelentă întâlnire cu liderii unor ONG-uri din educație, că susțin începerea învățământului obligatoriu cu grupa mare la grădiniță, la vârsta de 5 ani. Fără excepții ONG-urile respective susțin acest lucru. Evident, specialiștii în pus bețe în roate au și început un embrion de isterie „cum adică, să-i obligăm pe copiii de 5 ani să meargă la grădiniță”? Am spus „susțin obligativitatea grupei mari” pentru că și ministrul educației a vorbit despre acest aspect. Este una dintre puținele idei bune pe care le-a avut. Vezi aici declarațiile ministrului Pricopie. A propos: astăzi peste 90% dintre copii sunt înscriși la grupa mare. Înscriși nu înseamnă că și frecventează...

Fără a intra în multe detalii aici și acum, vreau să subliniez succesul nesperat al clasei pregătitoare, obligatorii de la vârsta de 6 ani, preconizată de comisia Miclea și pusă în practică prin Legea educației. Practic, la un an de implementare, clasa pregătitoare salvează anual 60.000 de copii de la eșec școlar. Părinții copiilor care au fost la pregătitoare anul trecut sunt foarte mulțumiți. Majoritatea învățătoarelor văd diferența între copiii care ajung la clasa pregătitoare după ce au fost la grădiniță și cei care nu au fost la grădiniță. În orice sală de clasă pregătitoare această diferență se vede cu ochiul liber. 

Pentru toți cârcotașii de serviciu citez mai jos câteva tendințe, dintr-un excelent document al Comisiei Europene:


”În zece ţări, învăţământul obligatoriu începe cu un an mai devreme (chiar cu doi 
ani mai devreme în cazul Letoniei), comparativ cu 1980”.

„Copiii încep educaţia formală la o vârstă din ce în ce mai fragedă. În perioada 2000-2009, în medie în UE-27, ratele participării copiilor de 3 ani, 4 ani şi 5 ani la învăţământul preşcolar sau primar cu crescut cu 15,3%, respectiv 7% şi 6,3%, ajungând în jur de 77%, 90% şi 94% în 2009. Participarea copiilor în vârstă de 3 ani la învăţământul preşcolar a fost aproape generalizată în Belgia, Danemarca, Spania, Franţa şi Islanda în 2009, depăşind 95%”.

Tot raportul poate fi citit aici

joi, 19 septembrie 2013

Foarte important pentru părinții elevilor din clasele a II-a, a IV-a și a VI-a. Ce nu vă spune ministerul?

Conform recomandărilor comisiei Miclea am introdus în Legea educației o serie de evaluări ale copiilor. Ele se vor aplica în acest an școlar.

  • evaluare la finalul clasei a II-a, cu rolul de a identifica și corecta eventualele deficiențe până la finalul clasei a IV-a (sfârșitul ciclului primar);
  • evaluare la finalul clasei a IV-a, pentru a avea un diagnostic al sistemului de învățământ primar;
  • evaluare la finalul clasei a VI-a, cu rol de preorientare, astfel încât în ultimii ani de gimnaziu elevii să poată să se orienteze mai bine către filiera potrivită: învățământ profesional, liceu tehnologic sau liceu teoretic.
Experții în educație din Fundația Mișcarea Populară au elaborat, pentru părinți, materiale care explică tot ceea ce trebuie să știe despre aceste evaluări, benefice copiilor lor. Iată-le mai jos:

Informare evaluare clasa a II-a, click aici.
Informare evaluare clasa a IV-a, click aici.
Informare evaluare clasa a VI-a, click aici.

Este grav că nici până acum părinții nu au fost informați despre aceste evaluări. Știu că niciun partid nu are experți în educație de nivelul celor de la Fundația Mișcarea Populară (câteva ONG-uri au!). De aceea, dragi deputați și senatori, nu ezitați să faceți un bine copiilor din colegiul dumneavoastră și distribuiți aceste pliante! Atenție dr. Victor Viorel Ponta: materialul este protejat prin copyright!

miercuri, 18 septembrie 2013

Organizația anti-șmecherie și conspirația oamenilor liberi

Majoritatea politicienilor români devin eroi prin fraze „șmechere”. Dar aceste „fraze șmechere” și cei care se hrănesc din ele distrug zilnic cel mai de preț bun pe care o națiune îl are: încrederea mutuală între membrii săi.

Noi, românii, am ajuns să ne petrecem majoritatea timpului protejându-ne unii de alții, clădind ziduri unii între alții, în loc să construim unii cu alții. Noi scriem contracte kilometrice pentru ca mai apoi să ne tragem pe sfoară printr-o portiță, șmecher speculată de un avocat veros. Alții încheie contracte uriașe printr-o simplă strângere de mână. Uitați-vă la înălțimea gardurilor în Germania, Franța sau Olanda. Și comparați-le cu gardurile de la noi. Acuși ajungem să avem „bodigarzi” la fiecare scară de bloc. Prea multă încruntare, prea urât ne uităm la vecinul de suferință din trafic, prea ne îmbulzim unii în alții la coadă. De ce facem toate astea? Simplu: pentru că suntem o societate fragmentată, ai cărei membrii sunt răi unii cu alții. Pentru că nu mai avem încredere.

De ce nu mai avem încredere? Pentru că nu avem clar definite valorile pe care se așează societatea. Ai încredere în cineva atunci când aderi la același set de valori. Piramida valorică întoarsă din România a făcut din noi o societate fără repere. Cine vrea să facă ceva pentru România pune umărul la creșterea gradului de încredere între români. Cine vrea să facă ceva bun pentru România pune umărul la construirea unui sistem valoric în care să ne regăsim ca națiune și în care să ne refugiem în momentele de cumpănă care cu siguranță vor mai veni. Asta cred că trebuie să fie menirea unei mișcări populare.

Au făcut politicienii așa ceva până acum? Cu regret o spun că nu. Dimpotrivă: s-au hrănit devorând zilnic bruma de capital social de încredere care exista. Cota de popularitate a celor care au încercat să prezinte adevărul, precum Traian Băsescu și Emil Boc a scăzut dramatic. Paradoxal însă, cei doi sunt singurii politicieni din România care au câștigat toate alegerile în care au participat. Acesta cred că trebuie să fie obiectivul oricărei mișcări: să scoată la lumină perlele ascunse ale României, fie că ele înseamnă un țăran muncitor, un funcționar care nu ia șpagă, o asistentă care stă cinci minute peste program să ajute un pacient gratis, un taximetrist care-ți vorbește frumos, un profesor care se interesează de soarta elevului său, un patron de firmă căruia-i pasă de angajații săi, un ministru care nu se gândește cum să-și păstreze funcția ci cum să facă ceva bun pentru țară, un cercetător care lucrează la laserul de la Măgurele sau un student care nu-și plagiză doctoratul.


Or astăzi toate aceste perle ascunse ale României putrezesc sub un strat gros de nesimțire: începând cu funcționari care abia-și ridică ochii din computerul pe care joacă solitaire, asistente care nu te bagă-n seamă dacă nu dai la buzunar ceva, un profesor care ajunge cu 20 de minute întârziere la ore, politicieni interesați doar de funcția lor și nu de oameni, premieri care-și obțin diplomele prin plagiate.

Mulți oameni sunt în cumpănă: să se implice, cu riscul unor mari decepții sau să-și vadă de ale lor? Am curajul să le spun celor care vor să-și vadă de-ale lor să se implice? După toate mizeriile pe care le-am pățit încercând să fac lucruri evident bune pentru copii, cum aș putea să le spun: implicați-vă? Și totuși, le spun că nimic nu valorează mai mult decât privirea unui copil împlinit, pentru care ai făcut ceva ducându-l la școală!

PS: „Conspirația oamenior liberi” este o expresie pe care am auzit-o de la Ruxandra Hurezean. Ea are copyright-ul

miercuri, 4 septembrie 2013

Iresponsabilitatea criminală a lui Ponta

Încep cu concluzia:

Refuzând să dea o OUG, Ponta permite câinilor sălbatici din România să omoare copii. Este o iresponsabilitate criminală. Toți cei de la putere au luat-o razna.

FAPT:
Un câine, în București, mănâncă un copilaș de 4 ani.

RĂSPUNSUL PUTERII LUI PONTA:
1) Analizăm situația, ne scărpinăm după ureche și propunem să se discute în Parlament.
2) „Guvernul are nevoie de mici coloraturi stilistice în comunicare”. Nu mă credeți? Click aici!

Televiziunile care trăiesc din șpăgi de la USL fac analize pe textele unor legi tembele.

Din clasa politică, doar Președintele este un om responsabil în țara asta?
Oameni buni, treziți-vă! În curând va fi prea târziu!

marți, 3 septembrie 2013

Despre câinii politicieni

2011, iulie, Parcul IOR. Duminică frumoasă. Mă plimb cu fiica mea de 7 ani. Doi câini mari, de rasă, vin liberi și amenințători către ea. Mă interpun. Câinii fioroși. Emma terorizată. Caut proprietarii cu privirea. Două băbuțe care par cumsecade, la distanță mare, cu lesele în mână. Furios să văd așa câini mari, care nu sunt vagabonzi, în libertate cu greu îmi stăpânesc furia și, politicos, le rog pe doamne să-și lege câinii. 

Replica: 
Băbuța 1 (agresivă): 
- Ce te agiți dom'le nu au mușcat decât o dată. 
Băbuța 2 (cu ciudă):
- Ai văzut ce mutră are ăsta, parcă ar fi criminalul ăla de Funeriu care pică copiii la bacalaureat, porcul ordinar.

Doi polițiști comunitari, fumează agale o țigară și privesc scena. Îmi iau copilul în brațe și merg la mall.

Ianuarie 2006, Osaka, Japonia. Primesc un telefon din România. 
- Bună ziua, sunt jurnalistul X de la ziarul Y. Un cetățean japonez a murit la București mușcat de un câine. Puteți să mă ajutați cu un punct de vedere din partea Asociației Chinologice Japoneze?
Rezolv.
Răspunsul japonezului:
„Noi iubim câinii. Facem totul pentru ei. Dar oamenii sunt mai importanți decât câinii”. De bun simț. Nimic mai mult. Scurt și la obiect.

2011, Parlamentul României: Legea legată de eutanasierea câinilor vagabonzi. Aproape adoptată. Un grup minuscul de ciudați urlă în fața Parlamentului. Un grup mare de deputați. Se ia decizia să tergiverseze soluția logică: eutanasierea tuturor câinilor vagabonzi. Unul mai „inteligent” și libidinos spune: „ăștia cu câinii vagabonzi merg la vot”. Să nu-i supărăm. Jegoasă remarcă. Sunt revoltat. Mă opun. Răspuns: „hai băi, habar nu ai de politică”. Da. Dar știu ce e viața.

E greu să vezi un câine murind? Da, e cumplit. Am trăit la țară și am văzut, adesea. Fie împușcați fără milă de vânători primitivi, fie de moarte naturală. Dar un copil murind sfâșiat de câini, vă imaginați? Eu nu pot. Nu pot, pur și simplu. Asta e limita mea. 

Puteți să vă imaginați că ajungeți acasă, de la muncă, și întrebați „unde e copilul de patru ani?”. Răspuns: la morgă, l-au omorât câinii. Eu nu pot.

Toți cei din legislativ care au avut o ezitare în a aproba eutanasierea câinilor vagabonzi, neadoptați, sunt astăzi responsabili. Să nu se mai ascudă după sofisme. Sunt responsabili de moartea unui copil nevinovat sfâșiat de câinii de politicieni. Asta este adevărata față a politicienilor tembeli din România: HIENE CU COLȚII ÎNFIPȚI ÎN COPIII ROMÂNIEI. Îi disprețuiesc. Nu cu sufletul, cu creierul. Voi lupta împotriva lor cât mă țin nervii. Și mă țin mult. Foarte mult.





joi, 29 august 2013

Realitatea despre bursele pentru studenții din Republica Moldova: de ce minte Ponta?

Victor Ponta a declarat la Chișnău că sunt prea multe burse acordate de România studenților din Republica Moldova. Și argumentează: au fost depuse doar 2800 de cereri, cam jumătate din numărul de burse disponibile. Lucru ciudat, pentru că oricine știe cu cât entuzism au fost primite știrile din anii precedenți, referitoare la suplimentarea numărului de burse la 5000. Care este realitatea?

Realitatea este după cum urmează:

1) într-adevăr, sunt aproximativ 2900 de cereri adresate comisiei mixte MEN-MAE (cam tot atâtea ca în trecut). Comisia mixtă, însă, se ocupă doar de o parte a burselor. Pentru o mare parte din burse cererile se fac DIRECT LA UNIVERSITĂȚI, conform metodologiei de atribuire a burselor. Ponta a tăcut referitor la cererile făcute direct la universități.

2) De obicei sunt două sesiuni de admitere pe locurile aferente burselor. Anual sunt aproximativ 7000 de candidați pentru 5000 de locuri în cele două sesiuni. Deci nici vorbă să nu fie candidați!

3) Establismentul universitar și, implicit, politic (mulți politicieni sunt și profesori universitari) din Republica Moldova nu a privit cu ochi buni acordarea acestor burse, cu toate că studenții le-au primit cu mare entuziasm. De ce? Simplu: pentru că astfel universitățile din Republica Moldova pierd studenți (anual aprox. 20 000 de elevi obțin diploma de bacalaureat).

4) Sporirea numărului de burse servește studenților din Republica Moldova. Scăderea numărului de burse servește establisment-ului universitar și politic din Repubica Moldova. Așadar opțiunea lui Traian Băsescu de a mări numărul de burse este utilă studenților. Opțiunea lui Ponta, exprimată la Chișnău, este utilă politicienilor din Republica Moldova.

5) Da, sunt neajunsuri în procedura de acordare a burselor. Sunt specializări și universități unde cererea este mai mare decât oferta, iar altele unde oferta este mai mare decât cererea. Ceea ce înseamnă că trebuie îmbunătățită procedura, nu scăzut numărul de burse!

Concluzie: pentru a face favoruri unor politicieni din Republica Moldova, precum și unor fabrici de diplome din România, Victor Ponta dezinformează referitor la situația burselor pentru studenții din Republica Moldova. Aceste acțiuni sunt contrare interesului național sunt contrare interesului studenților din Republica Moldova și sunt contrare interesului universităților de calitate din România.

joi, 22 august 2013

Scrisoare deschisă adresată primarului Timișoarei, domnului Nicolae Robu

Stimate Domnule Primar Robu,

vă adresez această epistolă pentru că vă respect. Nu mă îndoiesc de intențiile dumneavoastră fundamental corecte, nu mă îndoiesc nici de faptul că puteți să le împliniți, așa cum ați realizat multe pentru Politehnică. Ca mulți timișoreni am sperat ca Timișoara, în mandatul dumneavoastră, să intre în era normalității. Asta înseamnă, înainte de toate, ca deciziile să fie luate pe baze raționale. 

Îmi amintesc discuțiile pe care le aveam la București: dumneavoastră din situația de senator (care muncea mult) al opoziției iar eu din situația de ministru (hăituit) al educației. Și dumneavoastră și eu aveam dreptate în ceea ce susțineam, dar forțele comunistoid-malefice scoteau mutiplele lor capete din gurile de canal ale politicii românești și încercau să ne învingă. Fiecare dintre noi am încercat să le controlăm. Eu atacându-le frontal centrii de putere, dumneavoastră folosindu-vă de forța lor pentru a naviga pe terenul politic care le era atât de familiar lor și străin dumneavoastră. Eu am plătit prețul calomniei, dumneavoastră pe cel al compromisului. Viitorul ne va spune ce a fost mai bun pentru România, eu am -deja- opinia mea.

Speram ca unul dintre succesorii mei la minister să fiți dumneavoastră. Nu a fost să fie, PSD a vrut să domine educația pentru a-și perpetua mediocritatea. Parțial a reușit. Știți bine că ați fost unul dintre puținii politicieni cu amendamente acceptate la Legea educației. Și astăzi regret că nu ați găsit sprijinul în Parlament pentru a impune scăderea vârstei de debut pentru învățământul obligatoriu. Deși necesar pentru România, nici dumneavoastră, nici eu, nu am avut forța politică necesară pentru a face acest lucru. Crin asculta în educație dinozaurii din PNL, nu pe dumneavoastră. Am acceptat amendamentele dumneavoastră dintr-un motiv simplu: pentru că erau îmbunătățiri făcute onest. Erați frustrat, pe bună dreptate, pentru că în Parlament discuțiile sunt de formă, pentru că oamenii care au ceva de spus nu sunt promovați, etc. De aceea ați decis să candidați pentru postul de primar.

Ați câștigat mandatul. Nu în condițiile în care l-au câștigat majoritatea candidaților USL, ci din situația, nefericită și dificilă, de convalescență în care vă aflați atunci. Este un mare merit politic și, vă mărturisesc, am fost ușurat când mi-ați spus că sănătatea dumneavoastră este asigurată.

Acum a trecut mai bine de un an de când sunteți în funcție. Un an în care am tăcut, nu am criticat nimic, chiar am spus în jurul meu că Timișoara are acum perspectivă. Cine spune că nu vede o schimbare minte. Dar nu aici este cheia pentru Timișoara. După o perioadă neagră, oricine era mai bun prin comparație cu fosta administrație. Realitatea este că Timișoara a stagnat în ultimii 10-15 ani. Mergeți la Sibiu, Cluj, Arad și veți vedea cât de mult au progresat față de Timișoara. Realitatea este că Timișoara nu mai are foarte multe avantaje competitive față de alte orașe care au avut primari buni. De aceea Timișoara are nevoie să recupereze într-un ritm exponențial timpul pierdut. Nu doar să progreseze incremental. Asta se aștepta de la dumneavoastră, nu doar să fiți un primar care, pentru că primește 200 de like-uri pe facebook, decide un proiect sau altul.

Stimate domnule Robu,

pentru că țin la orașul în care am învățat, la orașul în care m-am format ca om, la orașul libertății României, doresc să trag un serios semnal de alarmă, pe care vă rog să-l receptați ca venind din partea unui om relaxat din punct de vedere politic:

SUNTEȚI PE DRUMUL GREȘIT. Pentru că vă concentrați pe imagine nu pe realitate, pentru că lăsați gruparea dinozaurilor din PSD să vă domine economic, pentru că luați drept exemplu politicieni-spoială și nu oameni serioși, ca dumneavoastră, greșiți pentru că vă imaginați că succesul se măsoară în like-uri pe facebook. Dar cel mai grav: greșiți prin modul în care luați deciziile, de multe ori punându-i pe unii timișoreni împotriva altora, deși există soluții pentru a-i împăca pe toți. Nu luați decizii cu fața la sondaje, luați decizii cu fața la timișoreni: că sunt tineri sau bătrâni, iubitori de cluburi sau de liniște, sportivi sau sedentari, studenți sau pensionari, părinți sau copii. 

Greșiți pentru că nu ați făcut nimic împotriva colonizării centrului istoric al orașului de către grupări interlope. Aceste grupări interlope vizibile cu ochiul liber sunt, cert, mai puțin spectaculoase ca în alte orașe, dar mult mai eficiente, pentru că au sprijin direct inclusiv în administrația locală.

Greșiți pentru că vă justificați acțiunile prin „lovituri de imagine” precum cea -nu știu cum să o calific- cu șurubul de la „acvariu” în mână; precum - de-acum celebrele - sondaje pe facebook, despre care știți foarte bine că sunt total irelevante. Și multe altele. Aveți în mână un oraș, și niște oameni, care nu au nevoie de șmecherii ieftine de PR pentru a vă aprecia. În unele locuri din România poate merge un primar șmecher. La Timișoara, nu! 

Aveți o popularitate care vă permite să faceți lucruri chibzuite și nu să vă irosiți timpul cu trucuri ieftine patentate de Victor Ponta. Sunteți deasupra acestor lucruri. Dacă aveți forță politică atacați frontal interlopii care au pus stăpânire pe Timișoara, nu vă încordați mușchii în fața unei opoziții inexistente. Spuneți că mamutul USL funcționează bine la Timișoara: foarte bine, dar folosiți forța mamutului pentru a trata adevăratele teme ale Timișoarei, nu pe cele periferice de imagine. Cu o majoritate anemică, de câteva voturi în Parlament, am făcut reforme majore în educație și cercetare. Pentru că nu m-am uitat la sondaje sau la clientela politică, ci m-am uitat la interesul copiilor. Repet: distrugeți mafiile interlope din Timișoara și, chiar dacă veți fi primar doar un mandat veți rămâne ca primarul care a redat demnitatea orașului.

Greșiți pentru că cedați, sistematic și de dragul liniștii, intereselor economice ale grupurilor PSD. Chiar colegii dumneavoastră liberali se plâng de asta. Pe la colțuri, e drept. Da, PSD vă torpilează zilnic și știți acest lucru. Dacă nu le știți, sunați orice liberal din Timișoara. Vi le poate spune. Sunt notorii firmele PSD care căpușează Primăria. Oricine vă poate spune care sunt oamenii PSD care sunt lângă dumneavoastră -aparent- dar de fapt vă parazitează. Da, trebuie să păstrați aparențele, pentru că asta e politica pe care ați acceptat să o faceți: frate și cu cei care s-au hrănit de la ugerul ideologic al lui Năstase și Iliescu pentru a-l învinge pe cel care a condamnat comunismul, Traian Băsescu. Dacă o faceți din convingere mă decepționați. Dacă o faceți din rațiuni politice vă informez că există un lucru care nu iartă: examenul realității.

Greșiți pentru că nu priviți la modelele de succes ci la cele de spoială. Aveți însă șansa unică în România de a da exemplul. Uitați-vă la Emil Boc. Uitați-vă la Gheorghe Falcă. Uitați-vă la alți colegi liberali: Bolojan, de exemplu. Ei sunt oameni cu realizări consolidate. Veți avea mult mai mult de câștigat, și dumneavoastră și Timișoara, dacă îi luați pe ei drept model și nu pe Victor Ponta, Sorin Oprescu sau Crin Antonescu, fiecare în felul său o spoială. Gândiți generos, nu mărunt! Guvernați Timișoara cu ochii la oameni, și gândul la proiecte, nu cu ochii la sondaje și gândul la imagine.

Greșiți pentru că vă imaginați că popularitatea se măsoară în numărul de like-uri pe facebook. Dacă ar fi așa, doamna Bahmuțeanu are infinit mai mult succes decât dumneavoastră sau decât mine: când pune pe facebook o poză cu pantofii ei preferați, are mii de like-uri în câteva minute. Și e normal să fie așa: interesul pentru pantofi al oamenilor este mult mai mare decât cel pentru vreo năzbâtie politică a unui primar sau ministru. E adevărat că nu aveți opoziție reală. Da, e adevărat, cei din opoziție sunt slabi și fără vlagă. Dar asta nu înseamnă că nu aveți probleme reale. În discuțiile anterioare pe facebook v-am pus o serie de întrebări concrete și legitime. Răspunsurile au fost politicianiste și pe lângă subiect. Având în vedere că opoziția este plăpândă, puteți să vă permiteți să faceți acest lucru. Încercați măcar să dați răspunsurile la întrebările mele în fața oglinzii. Și nu doar când vă bărbieriți dimineața. Veți vedea că nu sunteți convingător. 

Vreau să încep, la revenirea dumneavoastră din vacanță printr-un pas în direcția colaborării de dragul orașului: le solicit public colegilor mei din Fundația Mișcarea Populară Timiș, să facă totul pentru ca Timișoara să dobândească statutul de capitală europeană a culturii. E important să începem în politica românească un cerc virtuos, să încetăm scufundarea în mediocritate ca rezultat al cercurilor vicioase pe care nu încetăm să le deschidem de 24 de ani. 

Stimate Domnule Primar,

Obișnuit cu sloganuri „scurte și la obiect” de genul „jos Băsescu” și „Udrea are tocuri” probabil că îmi veți reproșa că am folosit multe cuvinte. Îmi asum exprimarea in extenso a ceea ce cred că e nevoie pentru Timișoara. 

V-am scris aceste rânduri pentru că încă sper că aveți resursele să fiți un primar de succes. Nu vă cer să îmi răspundeți, cel puțin nu la această scrisoare. V-am cerut răspunsuri concrete la chestiuni simple și am primit consacratul „jos Băsescu”. Acum chiar vă rog să NU îmi răspundeți. Reflectați la ea!

Vă rog, în schimb, să răspundeți timișorenilor prin lucruri concrete. 

Vă doresc mult succes!

De ce nu pot să suport impostura


Din pură întâmplare mi-a căzut în mână un text scris de tatăl meu cu ocazia unui volum omagial dedicat lui Gh. I. Tohăneanu (care poate fi găsit integral aici). Ceea ce nu știe tata (dar poate află acum) este că de fiecare dată când profesorul Tohăneanu poposea la Săvârșin (revizorul de linie de mai jos este, de fapt, bunicul meu, împreună cu care eu am locuit între 5 și 8 ani) chiar și când toată lumea credea că dorm eu de fapt ascultam cu interes maxim discuțiile dintre ei. Moisil (cred) spune că, în fapt, cultura este ceea ce îți rămâne când ai uitat tot ceea ce ai învățat. Cred că de la profesorul Tohăneanu mi-a rămas alergia la impostură, chiar dacă nu-mi amintesc mare lucru din ceea ce-mi explica în plimbările pe care le făceam cu el pe malul Mureșului. Nu știa profesorul Tohăneanu ce deserviciu îmi făcea pentru viitoarea mea „cariera” politică... Eu știu însă ce serviciu mi-a făcut ca om. Îi mulțumesc.

Mai jos o parte din textul tatălui meu.

O BARIERĂ ÎN CALEA IMPOSTURII 
de 
Ionel FUNERIU 

Nu pot vorbi astăzi despre profesorul Tohăneanu altfel decât evocând întâmplări pe care le-am trăit împreună ori chiar amănunte biografice cărora, acum când magistrul a plecat dintre noi şi când detaşarea pe care numai trecerea timpului ți-o acordă, le găsesc semnificații pilduitoare. 

Imediat după absolvirea facultății, am fost numit profesor la Şcoala generală Birchiş, comună situată la marginea estică a județului Arad. Locuiam într-un bloc CFR din gara Săvârşin şi făceam zilnic naveta cu bicicleta. De sărbătorile Crăciunului, profesorul Tohăneanu m-a onorat cu o vizită care s-a prelungit până după Anul Nou. În fiecare seară, în micul apartament stăteam de poveşti, în fața unui pahar de vin, profesorul, eu şi doi ceferişti: unul revizor de linie, celălalt acar de cale ferată. Atmosfera semăna cumva cu cea evocată de Sadoveanu în Hanu Ancuței. Revizorul de linie ne povestea întâmplări nemaiauzite trăite de el pe frontul rusesc, iar acarul, când nu relata poveşti pescăreşti sau vânătoreşti, ne cânta minunate colinde de prin partea locului. Totul se petrecea în cel mai firesc chip posibil, idilic aproape, până într-o zi când şeful gării din Săvârşin, un fel de vedetă locală, aflând de vizita profesorului Tohăneanu, s-a înființat, neinvitat, s-a insinuat între noi şi a acaparat discuția debitând, cu pretenții de intelectual, tot soiul de vorbe pretențioase care, credea el, îl vor cuceri pe profesor. La un moment dat, a rostit un dicton latin pe care l-a stâlcit îngrozitor. Atâta i-a fost profesorului. S-a ridicat de la masă, a plecat şi dus a fost. Nu s-a întors decât târziu în noapte, când s-a asigurat, el ştie cum, că şeful de gară ne părăsise. Atunci n-am înțeles exact atitudinea sa intransigentă şi am insistat, fără tact, să-mi explice rațiunea gestului său.

Fără succes, se înțelege. După câteva luni, revăzându-ne la Timişoara, mi-a făcut cadou o carte: Paznic de far de Geo Bogza. Pe întâia pagină stătea scris manu propria: „Lui Ionel, în loc de explicație a evadării mele, motto-ul lui Bogza. Gens una sumus”. Redau mai jos textul lui Bogza, cu precizarea că profesorul a subliniat cu o linie fermă două cuvinte care, astfel evidențiate, au devenit antonime contextuale: acar de cale ferată şi impostorii. Dar iată textul: 

„Niciun om din câți am cunoscut, oricât de 
neînsemnat ar fi fost, oricât de sărac, oricât de umil, fie 
că era cizmar, sau dulgher, sau acar de cale ferată, nu 
s-ar putea plânge că ar fi simțit între mine şi el vreo
distanță, oricât de mică, şi că n-am stat de vorbă ca doi 
oameni, la fel de simpli, împărțind între noi pâinea şi 
apa, sau pâinea şi vinul, dacă era şi vin. 
Dar impostorii, oricine ar fi fost să fie, oricât de sus 
puşi, orice rol ar fi avut, mai ales în cultură, ei, da, au 
simțit distanța de netrecut, distanța de prăpastie fără 
fund, dintre falsa lor importanță şi gheața privirilor 
mele.” 

(Geo Bogza, Paznic de far, Bucureşti, Editura 
Minerva, 1974, p. 7). 

Cum se vede, profesorul n-a practicat o didactică explicită, ci a preferat-o pe cea implicită, mai discretă şi, totodată, mai eficace, fiindcă te punea pe gânduri, iar concluzia o trăgeai singur, ca şi cum tu însuți ai fi descoperit un adevăr nou. Cei care îl cunosc ştiu prea bine că profesorul nu dădea niciodată sfaturi seci, nu era adeptul lui magister dixit, ci, prin puterea exemplului personal, te făcea să-i urmezi pilda. Mai târziu am aflat că această subtilitate pedagogică a deprins-o de la tatăl său, după cum însuşi mărturiseşte într-o confesiune autobiografică: „În planul intelectual sunt «vândut» tatălui meu: moştenirea pe care mi-a transmis-o, «lăsământul» lui sunt imense ; prin pilda sa, mai curând decât prin îndemnuri, tata m-a crescut în cultul celei mai severe exigențe față de mine însumi. Numai aşa am putut deveni, o vreme, exigent şi față de alții şi necruțător cu impostura”. 

[Mulți au spus despre profesorul Tohăneanu că-i lipsea spiritul polemic].
Eu unul m-am înşelat de mai multe ori în această privință. Dar pentru aceasta, fie-mi permisă evocarea altei întâmplări… Pe la începutul anilor ’90, mă aflam în vizită la profesor împreună cu mai mulți discipoli ai săi. Una din elevele sale, proaspăt absolventă a limbilor clasice, aduce un număr mai vechi dintr-o revista literară şi ne citeşte de acolo un text de o vulgaritate extremă despre Alexandru Graur. Se spunea în acel articol că „lingvistul cu nume de pasăre” n-avea gustul ideilor teoretice, că era un practician îngust şi fără carismă, că, în fine, nu era în stare să se ridice la altitudinea marilor idei ale lingvisticii mondiale şi că a adus chiar unele deservicii limbii române, prin atitudinea sa ancilar prosovietică. Iar bogata sa activitate lingvistică a fost calificată drept „muncă de molii”. În final, autorul a făcut o trimitere răutăcioasă la o epigramă care batjocorea originea etnică a lui Alexandru Graur. Profesorul Tohăneanu stătea şi asculta tăcut. Cuprins de revoltă față de cele auzite, dar mai ales contrariat de pasivitatea profesorului, am izbucnit revoltat: „domnule profesor, de ce nu luați atitudine, de ce lăsați mişeii să facă punte la izbândă, e de datoria dumneavoastră să puneți lucrurile la punct, doar i-ați fost student la Bucureşti şi mie mi-ați spus că ați avut mult de învățat de la el”. Profesorul a zâmbit a lehamite, ceea ce mi-a sporit revolta şi i-am spus textual: „dacă am regret vreodată ceva la dumneavoastră, apoi acel lucru a fost absența spiritului polemic”. Am trecut apoi la alte subiecte mai liniştite. În final, când ne-am despărțit, mi-a întins un număr recent din „Orient latin” şi mi-a spus în şoaptă strofa rimbaldiană: 

Oisive jeunesse 
À tout asservie 
Par délicatesse 
J’ai perdu ma vie…

Da, da, am murmurat, eu v-am cerut o replică şi dumneavoastră vă refugiați în solemnități. 

Ajuns acasă, deschid revista şi nu-mi vine a crede ochilor când citesc replica profesorului la infamul articol. Scrisese despre Graur, cu o săptămână înainte de furtunosul meu protest, după cum urmează: „În jurul anului 1950, mai precis între 1 februarie 1949 şi 20 iunie 1952, am fost asistent, apoi lector la Catedra de Lingvistică şi Filologie Clasică a Universității bucureştene. Nu pot nicicum să mă apropii de acest scurt răstimp luminos al tinereții mele fără să mărturisesc, solemn şi fățiş, cât mă simt de îndatorat lui Alexandru Graur, sub raport profesional, intelectual şi moral. Am învățat de la el nu numai multă carte latinească şi românească – ceea ce, pentru amândoi, însemna cam acelaşi lucru –, ci şi lecția superioară a firescului, a simplității sub zodia cărora s-a desfăşurat, fără niciun efort, întreaga mea existență, în toate domeniile de activitate.

Apreciind cum se cuvine amănuntul, în aparență meschin, dar, în realitate, plin de tâlcuri, aşez pe o treaptă foarte înaltă a prețuirii mele faptul că nu l-am auzit niciodată vorbind despre «facultatea mea» sau despre «catedra mea», aşa cum i-am auzit pe mulți alții, vrednici de îngăduința obştii. [...] 
Ascultându-l zi de zi şi ceas de ceas, la lecții, la conferințe şi în alte împrejurări, am desprins de la Al. Graur un adevăr de o simplitate derutantă, dar cu atât mai de preț pentru învățământ: să nu vorbesc elevilor mei decât despre ceea ce eu însumi am înțeles şi ştiu. Am urmat cu străşnicie pilda veneratului meu dascăl, reuşind să fiu transparent în expuneri, cu riscul de a nu părea profund. Insist asupra acestui aspect pentru că, nu o dată, dascălii sunt tentați să-şi ascundă în fraze găunoase, dar sforăitoare, penuria totală de idei sau poticnirile penibile ale unei gândiri neînchegate, incoerente, confuze, într-un cuvânt, să-şi camufleze impostura”. 

Nu era o reacție explicită, numele însuşi al autorului (nomen odiosum) fiind ignorat, ci una implicită, dar cu atât mai convingătoare, pentru că plasa discuția în câmpul ideatic, eliberând-o astfel de orice notă personală, pe care cititorii ar fi putut s-o interpreteze drept o expresie a subiectivității auctoriale sau replică vindicativă la adresa autorului infamului articol. Cum se vede, subtextul, în cazul de față, induce un argument mult mai puternic decât textul, pentru că cititorul devine partener într-o stilistică sui generis a participării, câtă vreme este invitat să extragă singur concluzia, raționând irefutabil: dacă profesorul Tohăneanu reprezintă un model, aş zice chiar: un ideal, pentru dascălii timişoreni şi nu numai, şi dacă Alexandru Graur a fost un model pentru profesorul Tohăneanu, insolentul preopinent, autorul jalnicului pamflet era redus la neant dintr-un singur condei. Şi ce condei ! 

Nu vă pot spune cât de umilit m-am simțit citindu-i replica şi cât am regretat necontrolata-mi reacție făcută pripit şi în necunoştință de cauză. 

Mea maxima culpa, Domnule Profesor!

Textul integral, precum și alte texte despre profesorul Tohăneanu la:
http://www.litere.uvt.ro/vechi/documente_pdf/stiintefilologice/2008_integral.pdf#page=20

joi, 25 iulie 2013

Confuzia Măriei și a pălăriei

S-au făcut, din prima zi, o serie de afirmații despre Partidul Mișcarea Populară cărora trebuie să le răspund viguros. Nu cu țâfnă, nu cu aroganță, nu cu patimă. Nu cu afirmații haioase și glumițe ieftine. Și nici măcar cu certitudini livrate pe nemestecate. Aș vrea ca aceste răspunsuri să fie înțelese ca perspectiva unui om care caută împreună cu colegii săi mecanismul prin care să aducem pozitivism în viața publică din România și prin care să învingem tăvălugul USL-ist. Acest tăvălug, dacă nu este stopat, va zdrobi România. Am totuși o certitudine: aceea că sunt de acord cu toți cei care spun că „nu poți face lucruri mari cu oameni mici” (citatul original pe facebook-ul Elenei Udrea).

Să o luăm metodic, punct cu punct:
  • S-a afirmat că „cei care au fondat PMP sunt debutanți fără notorietate și în consecință nu vor avea succes”.

Da, așa este, nu au o mare notorietate. Majoritatea (Tomac, Ciuparu, Petrescu, Papahagi) sunt figuri noi care au realizări semnificative dar nu au avut funcții cu expunere majoră. „Notorietatea” e o chestie ciudată. Câți oameni pot să recite acum, pe nerăsuflate, 5 miniștri din actualul guvern? Eu cu greu pot. Și Emil Boc, și Mona Muscă, și Teodor Stolojan au fost, la început, fără notorietate. Dar pas cu pas au evoluat, iar lumea a apreciat exact acest lucru: faptul că, expuși atenției publice, au crescut încetul cu încetul pentru că au generat încredere. Eu nu văd cum poți să faci „un altfel de partid” fără figuri noi, iar ei sunt noi. Da, în ceea ce-i privește „noi” nu înseamnă „fără experiență”. Ei sunt NOI în funcții de conducere într-un partid. Iată demonstrația că este, PÂNĂ ACUM, un „altfel de partid”:

  1. ce partid „vechi” ar fi mizat pe o echipă de conducere cu o notorietate scăzută, compensată însă de seriozitate maximă? Iată prima probă că este „un altfel de partid”.
  2. Să nu uităm că „noile partide”, ca PLD și APR au mizat pe oameni cu notorietate (Stolojan și Meleșcanu). Dar aceste partide și-au atins maximum de potențial în jurul lui 5-8% după care s-au contopit cu partide mai mari (PD respectiv PNL). Ele au fost vehicule rapide și cu durată de viață scăzută. Vocația tandemului Fundația Mișcarea Populară/Partidul Mișcarea Populară este pe termen lung, deci se investește în oameni serioși care sunt la început de carieră.
Fiind un proiect pe termen lung, întrebarea corectă este „cât sunt de adecvați?” nu „ce notorietate au?”. Așadar, lipsa actuală de notorietate a liderilor nu este o problemă, ci mai degrabă o oportunitate de creștere. Oportunitate pe care niciunul nu are dreptul să o rateze. Cunoscându-i bine sunt convins că nu o vor rata pentru că au o calitate rară în politica din România: sunt oameni foarte serioși.
  • S-a afirmat că toți sunt la fel ca ceilalți politicieni pentru că au mai făcut politică. Și au o mare problemă pentru că provin din PDL. S-au spus chiar vorbe tari: traseiști. Resping cu tărie acest lucru.
Da: au mai făcut politică. Puțin timp ce-i drept. Da, provin din PDL dar să fim puțin mai profunzi în analiză: trecând peste faptul că niciun om nu poate fi acuzat în același timp și de lipsă de experiență și de prea multă experiență, faptul că au mai fost implicați în politică arată că sunt perseverenți și dornici de a-și apăra ideile în spațiul public. Și nu e nimic rău în asta. Este însă inacceptabilă logica „toți politicienii sunt la fel”. Ei bine, nu sunt: de exemplu nu e totuna să fii fost profesor la Yale (Ciuparu), să ai doctorat la Sorbona (Baconschi, Papahagi), sau să-ți plagiezi teza de doctorat sub „conducerea” lui Năstase. Onest fiind, poți să-i pui pe cei 4 (Ciuparu, Baconschi, Papahagi, Ponta) în aceeași oală? Categoric nu. 
Altă întrebare cu răspuns evident: aveau Tomac, Ciuparu, Baconschi, Papahagi sau Petrescu o platformă (sau măcar o estradă) pe care să se urce și să se exprime în numele PDL? Nu. Nici măcar când eram ministru PDL în funcție nimeni nu s-a gândit să mă invite să vorbesc într-o conferință de presă de la partid. A, stai, era să uit. S-a întâmplat. Dar o singura dată și atunci, un genial și versatil purtător de cuvânt al PDL, mă tot bruia spunându-mi „scurt Daniel, scurt, nu mai da mesaje tari, eu trebuie să ies în evidență, așa-i în politică”. Și îmi dădea ghionturi să ies din cadru... Iată, noi am avut curajul să le dăm acestor oameni o platformă de pe care să se exprime. Și nu doar pe blog ;) . Judecați-i după ceea ce vor spune și după ceea ce vor face. Nu-i judecați în funcție de fricile trecutului sau de propria dumneavoastră teamă, firească, de eșec. Vorba unui clasic în viață: „să fie judecați pe bune și pe valoare”.



Unii zic că sunt traseiști. Nimic mai fals: pentru a simplifica, să facem o analogie.

Sunt mai multe moduri de a merge cu mașina:
  • sunt oameni cumpără o mașină. Ei sunt onești. Analogia este cu cei care sunt membri, onești, de partid.
  • sunt oameni care fură (și adesea revopsesc) o mașină. Ei sunt hoți. Analogia este cu cei care, pentru a avea funcții, cumpără sau „preiau” un partid.
  • Sunt oameni care fac autostopul. Ei sunt oportuniști. Analogia este cu cei care se înscriu în partide după cum bate vântul.
  • sunt oameni care construiesc/inventează o mașină. Ei sunt constructori/inventatori. Analogia este cu cei care construiesc un partid nou.
  • sunt oameni care, fiind într-o mașină, se prostituează. Ei sunt traseiști. Analogia este cu cei care, pentru bani sau funcții, schimbă partidul.
Privind din satelit putem spune că toți sunt „pasageri în mașini”. Dar ei sunt foarte diferiți în realitate. Exact așa este și cu politicienii. Numai dacă suntem superficiali sau rău intenționați nu facem diferența între un politician care merge la un partid la putere pentru funcții și un politician care se înhamă la construcția unui nou partid. Să nu uităm: „non idem est si duo dicunt idem”. Nu cred că vreunul dintre cei cinci a făcut acest pas din oportunism. Este extrem de greu să construiești un partid de la zero. 

Care este problema că „provin din PDL”? Este un dublu-standard strigător la cer. Nu spunem că sunt traseiști cei care au fost în PCR dar îi acuzăm de traseism pe cei care, în mod evident animați de idealuri au intrat în PDL crezând că îl pot ameliora? (au făcut Tomac, Baconschi, Ciuparu, Papahagi sau Petrescu bani în PDL??) Ei nu sunt cei care în timpul săptămânii din Parlament „susțineau” de ochii lumii  Guvernul iar sâmbăta și duminica, la ei în județ, se desolidarizau de Guvern. Ei nu sunt cei care în situații dificile nu ieșeau pe televiziuni, ci îi lăsau pe cei tineri să se expună. Știți cine nu a făcut asta niciodată? Emil Boc. De aceea eu spun și voi spune: respect Emil Boc! Ei sunt cei care au văzut că oamenii de valoare din PDL nu ajung în funcții de decizie. Pentru că mecanismele de selecție, pregătire și promovare sunt fie inexistente fie defecte. Și atunci au hotărât, fără ură față de trecut, să-și construiască propria lor casă. Asta e bine, nu e rău.
  • S-a afirmat că toți acești oameni sunt „oamenii lui Băsescu”.
Da, sunt oameni pe care într-un moment sau altul Traian Băsescu i-a susținut. Dar nu a făcut-o pentru a servi o clientelă ci a făcut-o pentru că acești oameni erau buni în serviciul României. De când exact este o problemă să fii susținut de un președinte de țară? Să o spunem clar: e o onoare ca un președinte de țară să-ți încredințeze o demnitate publică sau să te susțină în exercitarea ei. Puțină lume știe că Baconschi a inițiat, la Paris, laserul de la Măgurele, la Vatican vizita papei în România, la Ministerul de Externe o serie de linii esențiale ale politicii externe din România. Puțină lume știe rolul jucat de Tomac în consolidarea rolului nostru în Republica Moldova și în acea zonă. Puțină lume știe ce reforme esențiale a făcut Ciuparu la cercetare și, mai ales, puțină lume știe că fără munca echipei coordonate de Ciuparu și ale relațiilor sale externe, niciodată nu am fi avut proiectul ELI în România. Iar ELI nu este nimic altceva decât cel mai mare proiect de cercetare din istoria României... Papahagi are, într-adevăr de confirmat dacă și când va avea o funcție publică, iar mandatul lui Petrescu la MDRT a fost prea scurt pentru a face un bilanț realist, dar premisele erau foarte bune.

Să continuăm. Iată, mai jos, argumente care demonstrează că este logic să fii de partea lui Traian Băsescu:

A condamnat Băsescu regimul comunist? Da. E ceva rău în a susține cu tărie un om care a făcut acest lucru? Nu, dacă nu cumva ești un fost profitor al regimului comunist. Cine s-a opus acelei condamnări? Vadim, Voiculescu și o mare parte din PSD. Este, prin urmare, în interesul României să-i fii partener lui Traian Băsescu? Da.

A finalizat Băsescu aderarea la Uniunea Europeană și a reușit să facă România să conteze la masa deciziilor în UE? Da. A imprimat Băsescu parcursul nostru atlantist într-un mod ireversibil? Da. E ceva rău în a susține acest lucru? Nu, dacă nu ești un om care se uită spre est. Cine se opune acestei direcții? Voiculescu și PNL care-i este vasal. Este, prin urmare, în interesul României să-i fii partener lui Traian Băsescu? Da.

A impulsionat Băsescu reforma justiției? Da. E ceva rău în a susține că Justiția trebuie să funcționeze independent? Nu, dacă nu ești cu mari probleme în Justiție. Cine se opune acestei direcții? Penalii. Este, prin urmare, în interesul României să-i fii partener lui Traian Băsescu? Da. 

A impulsionat Băsescu, prin gesturile sale politice și prin Comisiile prezidențiale, reforme salutate de Uniunea Europeană în educație, piața muncii, agricultură? Da. E ceva rău în a susține modernizările din aceste domenii? Nu. Cine se opune acestei direcții? Cei care au interese ilegitime în educație și sănătate, cei care promovează munca la negru, cei care vor o Românie captivă sărăciei, lipsei de educație și cei care vor ca românii să fie dependenți. Este, prin urmare, în interesul României să-i fii partener lui Traian Băsescu? Da.

Este Traian Băsescu un lider responsabil? Da. Printre puținii. E ceva rău în asta? Nu, dacă nu cumva ești tu însuți un penibil politician în loc să fii om de stat sau dacă nu cumva ești un iresponsabil. Eventual vesel. Este, prin urmare, în interesul României să aderi la responsabilitatea lui Traian Băsescu? Da.

Este Traian Băsescu un foarte mare politician? Da. Până și dușmanii săi de moarte recunosc acest lucru. Este logic să fii lângă un mare politician? Da.

Mai sunt multe exemple. Dar, din toate acestea, reise clar că Traian Băsescu este locomotiva modernizării României. Iar cei ce i se opun sunt cei care vor să fure România. De aceea asumarea cu franchețe a agendei lui Traian Băsescu denotă că ești de partea celor care aderă la valorile atlantiste și europene, eliberat de trecutul comunist, că ești de partea celor care vor o Justiție liberă, că ești de partea celor care vor o educație, o sănătate, o agricultură modernă. Că ești de partea celor care vor o Românie activă nu una leneșă, că ești de partea celor care vor România cu fruntea sus și nu cu mâna întinsă. Și da, îți asumi să stai drept, neclintit și fără teamă în fața ferocității cu care te atacă toxicii vieții publice din România. Pe scurt, îți asumi lupta cea dreaptă. Asta e un semn de bine, nu de rău.

Așadar, iată doar o serie de argumente care-mi par suficient de grele să rupă pojghița subțire a atacurilor facile și nemeritate ale adversarilor la adresa Partidului Mișcarea Populară. Sau a maximaliștilor onești și bine intenționați, dar poate insuficient ancorați în realitatea politicii. Dar, până la urmă, și ceea ce spun eu, și ceea ce spun ei nu este decât retorică. Un partid se construiește acolo jos, lângă și pentru oameni. Asta va fi adevărata reușită a lui Tomac, Baconschi, Ciuparu, Petrescu și Papahagi: apropierea de oameni prin credibilitatea proiectului, nu doar câștigarea de voturi prin spoială vândută bine la televizor.

PS: această postare nu este un drept la replică la articolul dnei Ioana Ene Dogioiu cu titlu similar (vezi aici). E doar o replică la titlul articolului.