Anamaria

Am ales astăzi să scriu despre un subiect care, de fiecare dată când apare, mă pune într-o situaţie foarte delicată faţă de mine însumi pentru că pur şi simplu nu ştiu cum să reacţionez. Şi apare des.

Văd aproape zilnic în presă (sau primesc pe mail mesaje) despre copii sau tineri cu boli foarte grave care pot sa fie salvati doar în clinici din străinătate. De obicei aceste mesaje sunt invitaţii la donaţii pentru a strânge suma de bani necesară salvării vieţii acelui copil. Nimic pe lume nu este mai cumplit decât să-ţi vezi copilul bolnav. Orice părinte ştie acest lucru. Totuşi, puşi în faţa momentului în care trebuie să facem un gest pentru un alt copil, fie ezităm, fie dăm delete şi încercăm să uităm cât mai repede pentru a nu ne încărca de suferinţa altora (pentru că, nu e aşa, avem şi noi grijile noastre) fie punem mâna la buzunar. În cazul meu nu pot să spun exact ce declanşează un comportament sau altul. Este cert că nu dau atât de des cât aş vrea sau putea şi nici nu dau "delete" a priori. Tot cert este că de fiecare dată când văd un asemenea caz sunt profund revoltat. Pentru că nu suntem capabili noi, ca naţiune, să avem un sistem de sănătate care să nu necesite asemenea apeluri disperate (şi justificate!) la compasiune. Mutatis mutandis, aş vrea să ne imaginăm o secundă cum am reacţiona dacă am primi un mesaj pe mail de genul "copil normal de 8 ani cu capacităţi intelectuale medii vă cere sprijinul pentru a putea să beneficieze de o şcoală normală în ţara X". Probabil am surâde.

Nu ştiu dacă am dreptate şi nici nu ştiu dacă paralela este justificată. Dar ambele cazuri sunt rezultatul incapacităţii noastre colective de a crea sisteme funcţionale. Suntem cu toţii vinovaţi şi nu vom putea să mergem mai departe decât cu oameni care simt pe umerii lor povara fiecărui copil român căruia nu îi dăm şansa să trăiască aşa cum este normal să trăieşti în 2009. Când vom afla că Anamaria, fetiţa curajoasă cu cancer osos despre care a auzit toată România zilele astea, s-a făcut bine datorită unei clinici din Viena vom fi mulţumiţi. Dar problema nostră de fond va rămâne. De câte asemenea cazuri avem nevoie, de câte generaţii de copii schilodiţi intelectual avem nevoie pentru a ne trezi la realitate? Şi trebuie să recunosc că astăzi îmi e jenă că acest blog se numeşte "de Darwinism Politic". Pentru că problema noastră reală nu este în politică. Ea este altundeva.

Comentarii

  1. Toate se trag de la politic si societatea civila.Sit
    uatatia actuala se datoreaza politicii si societatii
    civile.Dau doar un exemplu.Nu as fi crezut niciodata
    ca Primarul Sibiului sa se puna in slujba lui Ilici si ciumei rosii,majoritara ca alianta in actuala
    opozitie.Toate acestea pentru niste alegeri.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nope. Daniel are dreptate. Nu se trage de la politic. Politicul este doar o reflectie a ceea ce este deja in noi. In noi toti.

    In carnea sufletului poporului trebuie sa se intample schimbarea.

    :(

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu, nu se va rezolva degraba situatia. Si nu o spun pen`ca as fi mama Omida, ci pentru ca e vorba de lucruri mult mai complicate. Care se acumuleaza in zeci de ani.
    Vina?
    politicul si mass media in foarte mare masura, dar nu singurele. Ele pot influenta in mare masura.
    Nu am solutii.

    Dar sint de acord cu prima postare; pentru mine, traitor intre svabi, mitul neamtului cade tot mai mult in derizoriu.

    RăspundețiȘtergere
  4. Drama și mizeria nu se pot repara prin eforturile - chiar eroice - ale unei minorități.

    Comparănd România cu orice țară funcțională îmi este evidentă deosebirea - dincolo majoritatea își face treaba. Nu într-un mod extraordinar, ci pur și simplu își fac meseria, și nu la un nivel suprauman, ci la un nivel rezonabil. În România nu se întămplă asta. Cred că este ceva stricat în fibra societății. Majoritatea așteaptă bani de la stat, apoi votează cu cei care le dau pomeni electorale. Sistemul acesta nu se scalează bine, ba din contră, va merge progresiv mai prost cu actuala evoluție demografică.

    Apoi dvs. spuneți că suntem cu toții vinovați. Eu îmi fac treaba și pentru asta plătesc impozite aberante pentru ca ceilalți să beneficieze de pensii și îngrijire medicală. Apoi îmi plătesc propriile cheltuieli medicale (în mediul privat), care nici măcar nu sunt deductibile. Nu vă supărați, dar nu mă simt vinovat în nici un fel.

    RăspundețiȘtergere
  5. Indiferent de motiv, un om politic nu are dreptul de a reacţiona punctual. Omul politic este reprezentant social pentru a construi o reacţie socială, prin intermediul instituţiei statului, la astfel de situaţii. Cu alte cuvinte, domnia voastră nu aveţi voie să reacţionaţi politic la un copil bolnav sau la un alt astfel caz social, trebuie să construiţi, prin lege şi soluţii executive un mecanism prin care statul trebuie să rezolve astfel de situaţii.

    Desigur, aceasta este calea politică. Calea umană este una personală. Nimeni nu spune că un politician nu se poate implica personal, ca orice cetăţean. Dar implicarea personală nu se mai supune judecăţii noastre... Spune Matei:
    Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.
    (Sfânta Evanghelie după Matei, cap. 6, 1-4)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Oldies and Goldies

Homeschooling: inginerie socială, nicidecum alternativă educațională

Cum e cu latinitatea Limbii Române (text scris de tata, adică de Ionel Funeriu)

Mica mea mare răfuială cu unii „lideri de opinie”: sunteți și voi vinovați

Adevărul despre aberația auxiliarelor: despre imbecilitatea agresiv-distructivă din România

A beautiful mind : cum sa iei premiul Nobel cu un articol de 28 de randuri